Ediţia a XXIII-a a Festivalului Naţional de Teatru s-a încheiat, deşi era cât pe ce să nu mai aibă loc din cauza unor dificultăţi financiare. Dar impasul a fost depăşit şi timp de zece zile s-au derulat prin faţa spectatorilor bucureşteni şi a invitaţilor din străinătate (spectacolele au fost titrate şi în limba engleză, iar cele ale teatrelor maghiare şi în limba română) zeci de spectacole în câteva săli bucureştene. S-au putut vedea câte două spectacole pe zi. Cine a avut timp, dispoziţie şi a putut învinge oboseala, în unele zile a putut vedea chiar trei. „Ediţia 2013 şi-a dorit să le propună spectatorilor un eşantion concentrat, reprezentativ, al artei scenice româneşti aşa cum s-a înfăţişat ea pe parcursul stagiunii 2012–2013“, a declarat dna Alice Georgescu, directorul şi selecţionerul unic al festivalului, în prefaţa caietului program. Într-adevăr, selecţia oferită a avut o bună cumpătare, îmbinând mai multe cerinţe şi opinii, iar la spectacole s-au adăugat multe activităţi conexe, legate, bineînţeles, tot de teatru: lansări de cărţi, filme, conferinţe, audiţii radio etc. Peste toate s-a adăugat un impresionant caiet-program cu toate spectacolele prezentate şi cu activităţile anexe, încât spectatorul să ştie precis încotro îşi va îndrepta paşii. Cote joase şi ciudăţenii Desigur, ca la orice festival, au fost bucurii depline, adică cote înalte de artă artistică, ca spectacolul de la Opera din Iaşi, cu Troienele, dar şi dezamăgiri ca de exemplu cel semnat de Mihai Mănuţiu în dublă ipostază de scenarist şi regizor, la Teatrul Naţional din Iaşi. Au fost mai multe cote joase, ca să le numesc eufemistic, sau spectacole mai vechi, asezonate, lustruite ca să pară noi, ca cel de la Craiova cu „O scrisoare pierdută“, semnat de Mircea Cornişteanu, altfel un regizor stimabil, autor al multor succese. Dar dezamăgirile nu vreau să le contabilizez. Ele sun