Sunt pline spitalele de bolnavi fără speranţă. Unii spun că ocupă paturile degeaba. Alţii, cu ceva mai mult suflet, lăcrimează la aflarea diagnosticului, chiar dacă e vorba de un străin pe care numai destinul l-a adus aproape, la final de viaţă. La fel de pline sunt şi culoarele dispensarelor de la ţară, din comunele unde nu există spitale şi resurse, de mame cu copii care aşteaptă, aşteaptă şi aşteaptă un semn că tusea care le-a dat aşa de mare bătaie de cap nu ascunde nicio boală gravă. Se face coadă peste tot pentru sănătate. Dar, din păcate, nu peste tot există cineva dincolo de uşă, un „cineva” competent care să aibă şi posibilitatea materială de a interveni.

Ne plângem de sistemul nostru de sănătate dintotdeauna şi pentru totdeauna, de parcă nu ar fi în mâinile noastre, ale oamenilor, să facem ceva pentru a-l resuscita, pentru a a-i salva pe pacienţii care şi-au pus ultima speranţă în vizita, uneori mult prea târzie, la doctor. Nu sunt medicamente, strigă unii. Nu sunt bani pentru medicamente, răspund cei care deţin puterea. De parcă ar fi un dat de la Dumnezeu să fie aşa, de parcă ne-am afla în faţa unei fatalităţi care nu se poate repara. Nu tot noi, oameni mici şi oameni mari, avem în mâini sforile acestei regii?

Înţeleg că moartea nu o putem schimba, dar viaţa chiar nu intră în fişa noastră de post?

Sunt pline băncile de datornici şi de credite care adună, zi de zi, dobânzi şi penalităţi. De la o vreme, lumea aproape că se poate împărţi între cei care au şi cei care nu au de dat înapoi bani la bancă, între cei care au făcut şi cei care nu au făcut un împrumut pentru cine ştie ce nevoie urgentă.

Ne plângem de lipsa banilor dintotdeauna şi pentru totdeauna, de parcă şi sărăcia totală ar fi tot un dat de la Cel de Sus. Veţi spune că nu ştiu economie, că aşa e normal să fie, că trebuie să existe un echilibru în toate. Aveţi drept