Rătăcesc printre ani şi amintiri, scotocesc orice fapt al vieţii de altădată şi descopăr lucruri care dor. Amintiri care dor, cuvinte care răscolesc, răni, dureri nesfârşite cu vagi speranţe. Cobor în ani ca într-o grotă printre miile de suflete adunate la taifas în cimitirul „Cuvioasa Parascheva”.

Într-un loc liniştit descopăr feţe cunoscute, feţe liniştite, demne, stând la masa tăcerii. Copacii înalţi din cimitir privesc cu pioşenie întregul solemnităţii, iarba proaspătă se oferă generoasă paşilor mărunţi şi nesiguri. O lume generoasă care s-a luptat pentru o bucată de mămăligă, o lume care a trudit din greu, apăsând plugul în brazdă în pământul tare ca osul, o lume învăluită în mister, enigmatică şi pură, o lume care a luptat din greu pentru a face faţă vicisitudinilor vremurilor. Oameni, oameni trecători ca roua dimineţii însorită, oameni, oameni cu bătături la palme şi picioarele desculţe crăpate, oameni cu feţe arse de soare şi bătute de ploile reci ale toamnelor târzii, cu picioarele înţepenite, desculţe, rănite de mers pe jos printre bolovanii drumurilor.

Priviri care mă fixează cu simplitate, gingăşie şi modestie, cu bunăvoinţă şi dăruire, oameni care nu mai aleargă după o bucată de pământ, prin tribunale, cheltuind ultimul bănuţ, oameni resemnaţi de o lume inegală, nebună, coruptă. Cândva, în „cătuşe sănătoase” făcute din lemn de plop sau răchită, ulm, din bârne încheiate în cleşti, prinse cu cuie de lemn, trăiau cei puternici spiritual, cu credinţă în Dumnezeu şi Iisus Hristos. Era o lume dătătoare de morală şi speranţă, cu credinţă în Dumnezeu, o lume de rugăciuni şi evlavie, de datini şi obiceiuri, de daruri sfinte ţinute în lada cu zestre spirituală a bătrânilor şi urmaşilor. Astăzi e o adevărată făţărnicie. Poveşti care deschid lada amintirilor, poveşti care farmecă şi dor, poveşti de altădată simple în măreţia lor, îmbătătoare în ţin