Ce „poză” despre sine, lăsată posterităţii într-o imaginară catapeteasmă naţională, şi-ar dori, oare, personajul public Traian Băsescu? La câtă minte are şi la cât egocentrism zace în dânsul, negreşit că vaporeanul împăunat preşedinte de republică nu-şi doreşte decât chipul de sfânt, de arhanghel autojertfit pe altarul mântuirii şi propăşirii neamului. Rezultă o aşa obsesie din toate panseurile de pe televizor, din toate lucrăturile lui politice, din toate clişeele verbale cu care se autozugrăveşte de când tot împărăteşte ţara la Cotroceni.

S-ar vrea icoană de-nchinat pentru un popor fanatizat. A ajuns, din păcate, în faza în care iubire oarbă, necondiţionată, mai primeşte doar de la minoritatea băsistă radicalizată şi de la (cum zicea alaltăieri, iarăşi „sucitul de-al dracului”, I. Cristoiu de la EvZ) „enoriaşii Bisericii adorării dlui Băsescu”. Restul naţiei, mai mult de trei sferturi, îi meneşte cu dragă inimă ieşirea grabnică la pensie. Mai ales că acum s-a procopsit pe căi... cinstite şi cu moşioara de la Nana din Bărăgan.

Cam controversată şi urâtă devine pe zi ce trece, cum spuneam şi în editorialul de ieri, povestea asta cu imaculatul Băsescu devenit, peste noapte, apropitar funciar prin intermediul notăriţei Ioana. O notăriţă care, la douăzeci şi ceva de anişori, învârte euroii cu lopata, creditele, apartamentele de lux şi acareturile, de zici Doamne, ce e aia? Pe lângă fiică-sa Ioana, intrepidul Traian Băsescu e copil mic şi neajutorat în bisnisuri cu terenuri vândute şi revândute, gen Căşuneanu. Singura lui lovitură mai acătări a fost cu casa din Mihăileanu, o povestioară cu cântec, cum sunt toate ale neprihănitului nostru preşedinte.

Evident că domnia sa se bate mereu cu cărămida cinstei şi onoarei în piept, cu cea a fermităţii cu care se luptă dumnealui cu puşcăriabilii din politică (mai puţin cei portocalii), din admin