Instalaţiile de îmbogăţirea uraniului de la Natanz şi Fordo, dar şi reactorul pe apă grea de la Arak sunt cele trei instalaţii sensibile din cadrul programului nuclear iranian care se vor afla în centrul discuţiilor dintre marile puteri şi Iran în această săptămână la Geneva.
NATANZ: Uzina de la Natanz (centru), dezvăluită în 2002 de către opoziţia iraniană în exil (CNRI), dar a cărei existenţă a fost recunoscută de Iran abia în februarie 2003, este cea mai importantă instalaţie de îmbogăţire a uraniului din ţară.
Centrul este dotat cu aproximativ 17.000 de centrifuge, inclusiv 1.000 de centrifuge de nouă generaţie, instalate la începutul lui 2013. Aceste centrifuge mai moderne, de tip IR-2m, care nu au intrat încă în producţie, vor permite o accelerare sensibilă a procesului de îmbogăţire a uraniului.
Instalaţia, nu funcţionează nici pe departe la capacitate totală şi nici nu este echipată complet, dat fiind că este concepută să fie dotată în total cu 50.000 de centrifuge.
Iranul produce în ea uraniu slab îmbogăţit, la un nivel de până la 5%, destinat producţiei de electricitate. Regimul dispune, totodată, la Bushehr (sud), de o centrală aflată în activitate din primăvara lui 2011.
Începând din februarie 2010, Iranul produce de asemenea uraniu îmbogăţit la un nivel de până la 20%, într-o unitate-pilot de cercetare, aflată în subordinea Natanz, care a început în 2012 să alimenteze reactorul de cercetare de la Teheran în vederea producerii de izotopi de uz medical.
Îmbogăţirea uraniului la un nivel de până la 20% constituie o etapă importantă către o îmbogăţire în scopuri militare (la un nivel de 90%). Însă Teheranul dezminte că are un asemenea scop şi reafirmă că programul său nuclear este exclusiv paşnic.
FORDO: Construirea, prin încălcarea rezoluţiilor ONU, a instalaţiei subterane de îmbogăţire a uraniului de la Fordo,
