Şi te consolezi cu iluzia că astfel de lucruri neplăcute în aspectul tău sunt oricum compensate de alura cool pe care-o ai când fumezi.
M-am apucat de fumat la 14 ani, într-o pauză la şcoală.
Intrasem la liceu şi consideram că, gata, terminasem cu copilăria! Adică devenisem bărbat. Aşa, peste noapte. Şi ce face un bărbat adevărat? În primul rând, lucruri care îi sunt interzise copilului şi printre care se numără, desigur, şi fumatul. (Treaba cu femeile nu depinde de tine şi la ea se ajunge mai greu. Până una-alta, poţi să pari că eşti bărbat şi să faci şi tu chestiile la care ai acces.)
În pauze, băieţii cool ai clasei se duceau undeva, printre blocurile din apropierea liceului, să fumeze. Cum voiam să fac şi eu parte din grupul lor şi să nu rămân de căruţă, cu fraierii clasei, mi-am călcat pe inimă şi m-am apucat şi eu de fumat. Prima ţigară a fost, desigur, groaznică. Dar trebuia să suport, dacă voiam să intru în rândul lumii. A doua a fost mai puţin rea, a treia şi mai puţin, iar, cu vremea, neplăcerea a început să-i facă loc plăcerii. În plus, era vorba de fruct oprit – ceea ce-l făcea şi mai gustos.
Au urmat aproape 30 de ani de fumat, în care am avut perioade şi de câte două pachete pe zi, am schimbat tot felul de mărci sau am trecut de la ţigarete la pipă.
Când eşti tânăr, le râzi în nas celor care-ţi spun că fumatul ucide. Moartea e undeva, departe, nici nu se zăreşte la orizont. Eşti la vârsta la care nu o iei deloc în calcul.
Apoi, îţi zici că oricum viaţa are puţine plăceri, de ce să-ţi refuzi una? Atât cât trăieşti, măcar să te simţi bine!
În cele din urmă, începe să te deranjeze că gâfâi la câteva etaje urcate, că ai dinţii pătaţi, tenul obosit sau respiraţia mirositoare, dar eşti captiv viciului şi ţi-e imposibil să pui punct. Şi te consolezi cu iluzia că astfel de lucruri neplăcute în aspectul tău sunt o
