Câteva fraze din Scrisoarea de intenţie către FMI preluate de presa economică dau frisoane industriei fondurilor de pensii: „Am început să întreprindem o analiză exhaustivă pentru a evalua performanţa pilonului II de pensii (pensiile private obligatorii) şi implicaţiile acestuia pentru sustenabilitatea şi adecvarea sistemului de pensii, precum şi asupra dezvoltării pieţei de capital româneşti. Evaluăm, de asemenea, opţiuni de reducere a poverii fiscale într-un mod neutru pentru buget“. Riscul apariţiei unor astfel de fraze exista de ceva timp, mai ales în condiţiile în care unii dintre membrii actuali ai Guvernului lansau, încă înainte de a deţine o funcţie executivă, întrebări deschise privind dezvoltarea în continuare a fondurilor private de pensii. Se întâmpla cam acum un an de zile.

Formularea poate duce cu gândul la tot felul de măsuri, sub pretextul inspiraţiei dinspre alte ţări, de aceea este oportună reamintirea unor principii pentru care fondurile de pensii private au fost lansate şi se dezvoltă cu succes. Orice minusuri admise mai jos, în acest articol, sunt inferioare ca impact faţă de plusurile pe care un astfel de segment îl aduce pe termen lung economiei.

De ce trebuie ca fondurile private de pensii să aibă 15-20 miliarde de euro active în 2020?

Românii au direcţionat circa 3 miliarde de euro în fondurile administrate privat, este adevărat că sub efectul unei obligativităţi legale şi nu neapărat al unei conştientizări a acumulării pe termen lung. Argumentul „virezi pentru pensia ta“ a funcţionat şi funcţionează. Pentru că mai există, ici-colo, nemulţumiri legate de caracterul obligatoriu, să fim sinceri şi să admitem: o lipsă a acestei legiferări nu ar fi creat disciplina economisirii, aşadar o astfel de politică este necesară în continuare. Dacă cineva cu pretenţii de clasă medie şi trai decent în România s-ar plânge în legătură