1. Judecând după spectaculosul transfer de proprietate al capodoperelor de la Kunsthal Rotterdam, nu s-ar zice că românii nu sunt consumatori de artă, așa cum odinioară, la începuturile aventurii noastre europene, erau amatori de lebede. Matisse, Monet, Picasso, Gauguin, Lucian Freud… Și cei mai sceptici dintre noi trebuie să admită că gusturile sunt impecabile pentru o trupă de proxeneți pașnici, ale căror orizonturi s-au lărgit, prin voință și perseverență, de la tranzacțiile carnale la cele artistice. Iară emoțiile estetice, spre cinstea lor, nu au fost întrecute decât de cele existențiale. Europa a fost mișcată de pasiunea arzătoare și de dramatismul dilemelor protagoniștilor noștri, dispuși să meargă până la sacrificiul suprem. Al picturilor. Trecute sunt vremurile devalizării parcometrelor și bancomatelor. Hoții de buzunare au crescut, s-au rafinat, au promovat în elitele breslei, fură cu ștaif, cinematografic. Parcă îl vad pe George Clooney jucându-l pe eroul Dogaru, îndârjindu-se să-i reconstituie zbuciumul metafizic. Simt pe undeva fiorul mândriei naționale, dulcea răzbunare pe olandezii care, prin mârșava împotrivire față de pasiunea noastră sinceră pentru Schengen, au socotit că ne împiedică accesul la patrimoniul cultural european, care este, dacă am înțeles noi bine, comun. 2. Se cuvine să spunem însă că românii nu penetrează muzeele europene doar în scop de afaceri, daca îmi permiteți să folosesc acest delicat eufemism. Mai sunt destui compatrioți dispuși să bată drumurile europene nu pentru a privatiza operele de artă, ci doar pentru a le iubi platonic. E-adevărat, nimic nu se compară cu senzația de plenitudine a libertății de circulație pe care o simți jucând table pe Coasta de Azur, dar încă mai sunt români care fac lungi cozi de așteptare la Luvru, Prado, sau Rijksmuseum și pleacă doar cu impresii, nu și cu operele care le-au generat. 3. Profit