Vom împlini 20 de ani de absenţă de la Cupa Mondială. În jur, discursul fanilor şi al oamenilor din fotbal conturează un peisaj apocaliptic în care ne-ar fi afundat nişte generaţii de fotbalişti, normal, cum altfel decât „rataţi“... Şi totuşi, nu cumva aceasta este normalitatea fotbalului nostru?
Până la urmă, cu cele mai mari nume din istoria acestui joc în România, naţionala n-a mers 20 de ani la Mondiale. Între ’70 şi ’90, pentru România au jucat nume uriaşe precum Dobrin, Balaci, Hagi, Ştefănescu, Cămătaru, Dumitrache, Dinu, Dumitru, Lung, Iordache, Iordănescu sau Răducanu, dar naţionala n-a văzut timp de 20 de ani un turneu final de Mondial. Generaţia legendelor a reuşit doar o calificare la EURO, ca şi generaţia loserilor. Şi totuşi, în mintea oamenilor diferenţa de statut este una uriaşă, deşi deşertul Mondial de 20 de ani este identic. Sigur, se poate discuta în privinţa faptului că pe atunci era mai greu să ajungi la un turneu final, numărul de participante fiind mai mic. Dar totuşi, pe de-o parte avem toţi monştrii sacri ai fotbalului nostru, de care vorbim cu o simpatie nesfârşită, şi de cealaltă parte îi avem pe jucătorii secolului 21, pentru care simţim un dispreţ absolut. Însă toţi, zei sau plebei, au traversat două decenii de deşert Mondial...
Cred că înainte de a vedea eşecul din barajul cu Grecia, ar trebui să remarcăm progresul din aceste preliminarii în care am ajuns la o dublă decisivă după ce am legat campanii de o mediocritate absolută, cu locuri prin abisul clasamentelor de grupă şi FIFA. Iar când Piţurcă este declarat inamicul public numărul 1, ar trebui totuşi să nu uităm că ultimele 3 calificări la turnee finale, două la seniori şi una la tineret, sunt realizate cu acest om în fruntea echipelor României. Chiar dacă pe la naţională s-au mai perindat între timp nume de selecţioneri precum Gică Hagi, Laszlo Bo
