În august 2011, am postat pe blog impresiile personale după participarea lotului național la Universiada Mondială din Shenzhen, China. A fost o experiență inedită și mulțumesc tuturor pentru aprecierea notițelor mele și răbdare, pentru că am promis că voi reveni, dar tăcerea mea a durat mai mult de doi ani. Răsfoind memoria, am hotărît să sparg tăcerea și să vă povestesc mai multe lucruri interesante despre nevoile sportului moldovenesc.

1. Stadioane performante. Să fie clar pentru toată lumea: nu le-a avut Republica Moldova și nu le va avea, cel puțin 50 de ani de acum înainte. Pentru că 30-50 milioane de euro (costul construcției unui edificiu modern) nu le va aloca nicio guvernare. Pentru comparație, alegerile parlamentare din 2014 ne vor costa ceva mai mult de 50 mln lei, respective 10% din suma necesară pentru construcția unui stadion. Alegerile sunt organizate o dată la patru ani și costurile pentru o construcție ar fi echivalentul desfășurării scrutinelor electorale timp de… 40 de ani. Iar dacă ne vom dori 3 stadioane, cel puțin – la Chișinău, Bălți și Cahul – ar trebui să alegem între ele și 120 de ani de ping-pong politic pe la urnele electorale. Cam asta e aritmetica celor care gestionează sportul în Moldova. Și a celor se supără, cînd sportivii noștri, peste noapte, „dezertează” și participă la competiții internaționale sub drapelul altor state. De ce vă supărați pe ei? Viața activă a unui sportiv durează foarte puțin în timp și în 10-20 de ani îi vom vedea în scaune rulante pentru invalizi, în piața centrală vânzând mărar și pătrunjel sau, în cel mai bun caz, în săli sportive insalubre, în calitate de antrenori cu salarii mizere.

2. Riscuri profesionale. Din primele zile, la Shenzhen, simțeam și eu euforia care domnea în sânul delegației. Înainte de a decola delegația sportivă în China, directorul Comitetului Național Olimpic S.R.L. raportase co