Mocneşte să treacă de Senat, (cam pe şestache), o lege a exproprierilor, care să închidă gura oricărui proprietar de terenuri sau de locuinţe, atunci când o firmă românească sau străină, de oriunde ar fi ea, solicită unui consiliu local sau judeţean, un teren oarecare, pentru amplasarea şi desfăşurarea activităţii, firmei respective. Spre exemplu, vine o firmă, solicită mituind sau nu, unui consiliu local dintr-o localitate, o suprafaţă de teren, pentru o exploatare a unor minereuri. Consiliul local respectiv, mituit sau nu, consideră că lucrările respective sunt în interesul comunei, şi dă undă verde evacuării cetăţenilor de pe arealul respectiv, din locuinţe, dar şi a exproprierii terenurilor pe care le deţin. Evacuarea şi exproprierea se fac de urgenţă, că deh!, unde-i lege nu-i tocmeală, urmând ca firma respectivă să procedeze la despăgubirea oamenilor, când o avea şi cu cât o putea. Dacă n-o avea şi n-o putea, nu-i bai, că încep procesele care pot să dureze şi zece ani sau mai bine, până când vreo eventuală biată lege, va face dreptate. Ce e drept, o lege a exproprierilor care să sune ca o reglementare a unor situaţii, trebuie să apară, fiindcă sunt cazuri ca acela de la bazinul minier Jilţ, unde un singur cetăţean, din sute, nu a vrut să cedeze terenul, decât în condiţii imposibil de acceptat. Acest lucru a condus la blocarea avansării în frontul de lucru, a excavatoarelor, cariera fiind închisă, iar un număr foarte mare de mineri, trecuţi în şomaj. Dar istoria mineritului a demonstrat că au mai fost asemenea cazuri, care totuşi s-au rezolvat până la urmă, cumva pe principiul „mai lasă şi tu, mai punem şi noi”. Ori dacă opoziţia unui asemenea individ care cere „şi pe mă-sa şi pe tat-su”, merge până la infinit, e normal că trebuie să apară o lege care să descurce asemenea cazuri. Dar nu una ca asta care mocneşte să treacă de Senat. Adică legea care legifere