Multă vreme a existat imaginea că Vasile Blaga vrea, dar nu poate. A părut genul de politician care şi-a depăşit mult condiţia, fiind evident că este depăşit de postura de lider al opoziţiei. Şi, cu toate acestea, a fost cauţionat mai mereu: privit cu simpatie şi chiar respect. Dar oare neputinţa e de vină?

Când prietenul său foarte bun Sorin Frunzăverde a plecat la PNL, contribuind decisiv la căderea Guvernului Ungureanu, am acceptat ideea că Vasile Blaga însuşi a fost trădat. Ba chiar am simpatizat cu omul părăsit şi înşelat de prietenul său cel mai bun. O poveste tristă.

Când a pierdut alegerile parlamentare în 2012 de o manieră ruşinoasă, obţinând doar 16%, l-am înţeles: venise de curând în fruntea PDL, ARD s-a constituit târziu, era deja un trend evident, partidul îşi pierduse preşedinţii de consilii judeţene şi exista o demobilizare totală.

Când a câştigat alegerile interne cu un discurs anti-Băsescu, am dedus că există o strategie: "să scăpăm de piatra de moară!". Când Preşedintele a început să crească în sondaje în timp ce PDL stagna, am înghiţit găluşca: "Băsescu s-a despărţit de noi, nu noi de el". Mulţi s-au gândit, în sinea lor, cu milă la Vasile Blaga: câte-o fi îndurat săracu’. Alţii s-au uitat cu mândrie: în sfârşit, un om puternic.

Când a adus-o pe Adriana Săftoiu, cea care aruncase cu căldări întregi de lături în PDL pe vremea când era o liberală cinstită, şi a pus-o şefă peste departamentul de strategie, am fost cu toţii de acord că PDL are nevoie de o comunicare mai bună. E musai ca un partid în opoziţie să iasă şi să denunţe public greşelile guvernului, să-i încondeieze artistic.

Când Cristi Preda, Theodor Baconschi şi Daniel Funeriu au fost excluşi sau forţaţi să plece din PDL, am acceptat că vorbeau împotriva partidului şi că aduceau, astfel, deservicii de imagine.

Când l-a adus p