Prea s-au înmulţit derapajele omului încît să nu îţi pui întrebări legitime. Este oare omul „o fiinţă neîncheiată“(Nietzsche), nu îndeajuns de cunoscută şi imprevizibilă? Se ivesc printre noi şi nişte „mutanţi“? Nu este omul, mai simplu spus, de fapt, tot un capitol de zoologie? Ce se întîmplă cu specia noastră, care pare ieşită din comun – în plus şi mai ales în minus? Dorinţa noastră de a fi altceva, pretenţiile noastre nu s-au validat! Omul, cel mult, l-a detronat pe leu, devenind el însuşi „regele animalelor“, capabil însă de a le ucide nu doar pe celelalte, ci şi pe semenii săi, şi chiar să distrugă planeta pe care vieţuim. De aici resimţim un apăsător disconfort existenţial! Cine sîntem noi de fapt? Nu cumva nişte animale degenerate, lipsite pînă şi de instinctul de supravieţuire?

După Primul Război Mondial (cu circa zece milioane de victime), lumea părea că sa potolit. Da’ de unde! Revanşa aştepta nerăbdătoare, după colţ! Au trecut numai două decenii şi s-a declanşat un război şi mai mare (cu circa 50 de milioane de victime). Dar nici de această dată lumea nu s-a lecuit, unii teoreticieni susţinînd chiar că nu putem trăi fără conflicte, cum nu putem trăi fără apă şi aer. Constituţional, organic! Ne mîncăm, unii pe alţii, fără menajamente, iar mîncătoria e de cînd lumea. Dacă trecem puţin de la figurat la propriu, deşi, psihanalitic vorbind, „uităm“ (refulăm) ceea ce nu ne convine, omul a cunoscut canibalismul din cele mai vechi timpuri. Ne reaminteşte Manuel Moros Peña în Istoria canibalismului. O surprinzătoare incursiune în antropofagie, din Antichitate pînă în zilele noastre (Editura Corint, 2009, traducere de Andreea-Corina Pleşoianu).

Sînt menţionate cîteva cazuri, şi nu dintre cele mai îndepărtate în timp. Aflăm astfel că, în 1597, a apărut, la Frankfurt, o carte scrisă de Eduardo López, în care sînt descrise înspăimîntătoar