În ce măsură poate interesa o carte de filozofie precum cea intitulată de Constantin Noica Şase maladii ale spiritului contemporan (Editura Humanitas, Bucureşti, 176 p.) istoria? Primul răspuns care îţi vine în minte este că, în măsura în care, după Noica, spiritul se află în „cumpătul vremii“, el se manifestă în istorie. Nu întîmplător vorbeşte gînditorul despre cumpăt, înţelegînd, poate, prin el ceva mai mult decît „cumpăna“ (balanţa), semn al echilibrului căutat, stabil sau spulberat. „A-ţi ţine cumpătul“, a te abţine, a te controla în reacţii, dar şi a-ţi stabili şi a-ţi urma consecvent propria măsură pot ajuta, eventual, la înţelegerea expresiei. În alt loc, ea devine „ceasul nostru istoric“, adică momentul vieţii noastre, contemporaneitatea imediată. Pe urmele lui Hegel, autorul se interesează de progresia istorică a spiritului uman, punînd un accent pe actualitatea stringentă. Astfel, spiritul orientat de maladiile noiciene devine „un erou al timpului nostru“, cum spunea odinioară Lermontov. Rezultă de aici că Noica identifică nişte neajunsuri ale aşezării metafizice a spiritului uman aşa cum îl întruchipează românii într-un anume moment al istoriei care este tocmai timpul de faţă, contemporaneitatea. Cu alte cuvinte, el jalonează această epocă în funcţie de tendinţele pe care le poate manifesta spiritul în desfăşurările sale concrete. Semnificativ este că, pentru acest moment al devenirii istorice a omului – a doua jumătate a secolului al XX-lea (dacă la atît trebuie restrînsă viziunea lui Noica despre vremea actuală) –, el identifică şase tendinţe (predilecţii, aplecări) de alunecare dinspre armonia perfectă postulată pe seama spiritului.

Toate cele şase sînt însă manifestări ale carenţei sau ale refuzului/inaptitudinii pentru cîte un termen al fiinţei: individual – particular (Noica vorbeşte aici despre determinaţii) – general. La vremea ap