Atunci când auzim vorbindu-se despre aurul din Munţii Apuseni gândul ne duce în primul rând la localităţile Roşia Montană şi Bucium, de unde avem dovezi că extragerea lui s-a făcut încă din primii ani de după cucerirea Daciei de către romani. Dacă însă mergem şi mai departe şi ne referim la aurul dacic, sau vorbim de agatârşi, care au trăit în antichitate pe teritoriul Transilvaniei, cu siguranţă că istoria căutătorilor de aur din această zonă datează dinaintea erei noastre. Nu întâmplător, legendele şi poveştile despre aurarii din apuseni se pierd în istoria timpurilor iar odată cu scurgerea acestuia sunt tot mai puţin cunoscute. Ca fiu de miner, am avut ocazia să aud multe lucruri interesante despre mineri şi minerit direct din gura tatălui meu, un miner foarte priceput care a lucrat la Roşia Montană, atât la mina de stat cât şi la Şuluţiu şi fraţi Faur sau cum spuneau minerii la Făureşti. De asemenea, multe poveşti despre viaţa lor le-au auzit atunci când duminica se adunau în dâmb la Lina Marichi, aceasta fiind singura femeie din Bucium Muntari, din ultimii 100 de ani, care a lucrat în subteran şi s-a pensionat din minerit. Ea ţinea acasă şi crâşmă, vinars, „rum” şi sirop, pe care le vindea cu deţul. De asemenea, oricând la ea se găseau, pacle de tabac, foiţe, ţigări plugar, naţionale şi mărăşeşti precum şi bomboane de toate licor, de mătase şi de lapte, aşa le spunea noi copiii. Dintre toate acestea, cele mai interesante amintiri despre aurari rămân totuşi legendele despre vâlve – am mai scris de ele – poveştile despre holoangări precum şi unele întâmplări mai deosebite din viaţa de zi cu zi a lor.
Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu termenul de holoangăr trebuie spus că acesta provine din germană însemnând, dacă ne referim la mineri, persoane care se ocupau cu extragerea clandestină a aurului, mai pe româneşte spus cu furtul aurului din mină. Holoa