Principalele direcţii ale criticii au fost jalonate încă pe la începutul secolului trecut. Ele se susţin în vocabularele ideologiilor politice şi culturale asumate la acea vreme. Echidistanţa, neutralitatea, obiectivitatea sunt denunţate ca duplicitare sau doar aparente.
Înainte de toate, critica înseamnă opţiune, atitudine, „orientare”. O spusese cu mult înainte Charles Baudelaire: „...critica trebuie să fie părtinitoare, pasionată, politică, cu alte cuvinte făcută de pe o poziţie exclusivistă, dar o poziţie care să deschidă cele mai largi orizonturi” (La ce-i bună critica?, 1946).
Pentru a se dovedi credibile, dreapta şi stânga îşi caută, fiecare, legitimitatea convenabilă. Sursele sunt, de regulă, filosofice, fortificate ulterior de „manifeste” programatice. Dreapta se revendică de la Nietzsche - profetul „Supraomului” şi al „voinţei de putere”. O „morală de sclavi”, credea acesta, ar fi substituit vechea morală - aristocratică, a „stăpânilor”. Prima este de esenţă resentimentară; permanentizarea neputinţei de a obţine ceva conduce la o inversare a valorilor („vulpea care nu poate ajunge la struguri spune că sunt prea acri”). Omul slab respinge forţa, succesul şi ierarhia ca valori, proclamând virtuţile libertăţii, egalităţii şi fraternităţii. Revoluţia franceză a consfinţit tocmai triumful ideilor populare, democratice, antielitiste - contestate asiduu atât de tradiţionalişti, cât şi de exponenţii curentului liberal. În acelaşi spirit, avandarda futuristă a lui Marinetti face apologia maşinii, a vitezei şi a prafului de puşcă: „Noi vrem să exaltăm mişcarea agresivă, insomnia febrilă, pasul alergător, saltul mortal, palma şi pumnul... Nu mai există frumuseţe decât în luptă... Noi vrem să glorificăm războiul - unica igienă a lumii -, militarismul, patriotismul, gestul distrugător al anarhiştilor...” (1909) Înfiinţat în 1918, Partidul Politic Futurist