Săraca Ţară Românească, pe mâna cui a ajuns să fie „salvată” şi cu Constituţia... garantată! Curând se împlinesc 9 (nouă) ani - ani de calvar politic şi instituţional - de când un cuc (electoral) ne-a cântat să ne lăsăm, ca naţie, soarta la cheremul unui preşedinte-jucător. Unul conflictual şi de nelecuit în căutarea cu lumânarea a scandalului. Căci, dacă pentru personajul cu pricina scandal nu e, nimic nu e! Când într-o colectivitate profesională sau într-o comunitate apare un astfel de specimen, praful s-a ales de liniştea, de funcţionarea ei firească. Dar să mai ai neşansa ca personajul să mai şi fie cocoţat democratic în fruntea statului, ce se întâmplă cu acea ţară? Cu ţara care are nevoie, la vârful ei, de un om echilibrat, factor de stabilitate, cultivat, menit prin funcţie să unească, nu să dezbine?

Cu ce ne-am pricopsit de pe urma celor 9 (nouă) ani de băsism? Ce ne-au adus bun pentru ţară voluntarismele de doi bani şi haiduciile fostului căpitan de vapor? Dacă în răstimpul primului lui mandat prezidenţial, beneficiind de trendul crescător lăsat moşternire de guvernările Isărescu şi Năstase ţara a progresat într-un ritm economic peste media europeană, auto-proclamatul „preşedinte al tuturor românilor” n-a avut niciun merit. Dimpotrivă, el a fost, vreme de patru ani (2004-2008), ca o piază rea pentru guvernul Tăriceanu.

Pentru că n-a reuşit să-i destrame pe PNL-işti, să aservească România camarilei şi partidului prezidenţial, „jucătorul” Băsescu a atacat tot timpul guvernul liberal, a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să-l discrediteze şi să-i torpileze deciziile şi măsurile de bună administrare a ţării, a rupt până şi alianţa care muncise pentru el, să-l aducă la preşedinţie. Noroc că „Moliceanu” a avut tăria să nu intre în jocul pervers al providenţialului şi să-l determine pe turbulent să nu se mai amestece, grosolan, în tr