Trăim între atac şi pac-pac, între coduri galbene şi cutremure, între ce-a zis un politician şi ce i-a răspuns celălalt. Am uitat că important nu este ce spune cineva ci ce face, că avertismentele şi declaraţiile sunt focuri de paie, că acţiunea bate vorbele. Şi, când vedem normalitatea, o interpretăm greşit prin prisma vedeniilor noastre şi a obsesiilor care ne întunecă judecata.

Dacă văd o mulţime de oameni pe trotuarul din faţa Guvernului mă aştept să văd o demonstraţie, un protest, o mulţime de nemulţumiţi şi ciulesc urechile ca să ascult ce se strigă, pentru ce se demonstrează. Ultima dată când am făcut asta m-am surprins privind spre „demonstranţi“ şi, pentru că n-aveau cearşafuri cu lozinci, nu strigau, nu aveau portavoce şi nici vuvuzele, m-am apropiat să înţeleg al cui o fi acest protest civilizat. Am râs de mine când am descoperit că „protestatarii“ erau de fapt câteva clase de copii care aşteptau să intre la muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa“ şi, atunci abia, mi-am dat seama de cum ne schimbă mintea nervozitatea indusă zilnic de unii şi de alţii.

Pluteşte mereu în aer o atmosferă de incertitudine şi de frică, stări care nu sunt de fapt ale noastre dar pe care le trăim din plin.

Există o plasă care ţi se pune pe ochi când te laşi dus de valul alertelor false şi „braking news“-urilor niciodată importante, un fum care te învăluie permanent şi prin care bâjbâi până când ţi se lipeşte de ochi. Iar când vezi normalitatea n-o mai recunoşti, iar când o recunoşti îţi dai seama cât de greşit trăieşti zilnic fricile şi nervozitatea altora.

Ţi se spune ba că vine marele cutremur, ori o lovitură de stat şi alta de Palat, ba o calamitate cu zăpezi mari şi ploi, ori o invazie de lăcuste şi gândaci când lăcustele şi gândacii sunt deja aici, prin Parlament, Primărie şi Guvern. Insectele astea se hrănesc de 23 de ani cu vorbe şi to