Se discută destul de mult despre ce este libertatea, oamenii se bucură că există libertate acum mai multă ca altă dată. Și se ceartă între ei care libertate este mai grozavă. Se pare că cel mai mult le place libertatea de a se certa, de a se scuipa (fie și la figurat), înjura (fie și printre dinți), calomnia, da în judecată unii pe alții, amenința, băga la pușcărie, intimida, etc. Cu scopul final de a fi ei mai grozavi, de a domina, de a ieși că au avut ei și numai ei dreptate, de a fi aplaudați la scenă deschisă, când vor zâmbi superiori (sau se vor abține să zâmbească public, ca să fie cool până la capăt, votabili, dar asta le iese doar lui Ilici și Băsescu, uneori și lui Tăriceanu).
Unii pun accentul pe așa numita libertate negativă, de a nu fi restricționat de nimeni în deciziile tale private atâta vreme cât nu deranjezi pe alții. Mi se pare ok această libertate. Alții vorbesc despre libertate ca un fel de putere de realizare, de exemplu să ai resurse ca să poți să faci ce vrei tu, să ai bani și să fii puternic. Adevărul este că și aceasta surprinde ceva important, că degeaba am putere de decizie dacă nu sunt capabil să și pun în practică ce am hotărât. Vreau să merg la Roma să văd columna lui Traian. Dar nu am resurse să merg. Dacă nu am, libertatea negativă nu mi-a folosit la nimic. Rămân la mine în Drumul Taberei și mă plimb în jurul șantierelor de peste tot.
Un viciu este o nevoie a mea care mai mult mă controlează ea pe mine decât eu pe ea. Dacă sunt lacom la mâncare nu mă pot abține să nu mănânc excesiv, dacă fumez sufăr să nu fumez, dacă îmi place să beau beau până mă trezesc mahmur a doua zi, dacă sunt snob dau 20 de lei pe o cafea doar ca să fie că o beau (singur) la o cafenea de fițe, deși o puteam lua cu un 2 lei de la un automat și să o beau din mers spre job, sau 7 lei la o cafenea obișnuită, dacă sunt afemeiat o să zbor din floare în
