M-am bucurat foarte mult când am aflat că Biblioteca Naţională a României, una dintre cele mai vechi şi (care ar trebui să fie) una dintre cele prestigioase instituţii ale statului român, găzduieşte o expoziţie intitulată „Arta Benzii Desenate“.
Poate părea curios (doar pentru neiniţiaţi) dar banda desenată, prin însăşi definiţia ei cea mai simplă, are conexiuni mult mai strânse cu cartea, cu literatura, decât cu pictura, de exemplu.
Nu degeaba celebrul semioticianUmberto Eco a denumit banda desenată „literatură grafică“. Aşa încât, locul unei expoziţii de benzi desenate este unul firesc în cadrul unei Biblioteci. De altfel, şi alte biblioteci din ţară au găzduit anterior expoziţii de benzii desenate, precum Biblioteca judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman“, din Craiova, în 2003, sau Biblioteca Judeţeană Astra Sibiu, în aprilie 2013.
Am venit cu mult interes şi curiozitate să vizitez expoziţia de la Biblioteca Naţională. Am (re)văzut cu plăcere planşele originale ale marilor creatori BD români, am constat că, de fapt, subiectul expoziţiei nu îl constituie chiar „arta benzii desenate“, ci mai degrabă tehnicile sale de lucru, ceea ce ˗ în sine ˗ nu e un lucru rău, chiar dacă atât denumirea cât şi conceptul expoziţiei copiază lucrarea similară de la Centrul Belgian al Benzii Desenate de la Bruxelles (dar de la un plagiator notoriu cum este aşa-zisul curator al expoziţiei, nu poţi cere să fie inovator şi original).
Ceea ce m-a şocat (din nou) şi la această expoziţie organizată de „muzeul“ Ciubotaru este obstinaţia cu care deculturalizează şi deprofesionalizează banda desenată românească, ca artă emergentă la noi. Orice vizitator care mai ştie câte ceva despre benzi desenate pleacă nedumerit de la expoziţie, întrebându-se ce caută planşele originale ale unor membri ai Uniunii Artiştilor Plastici precum Livia Rusz, Puiu Manu, Bur