Odatǎ cu “Bişniţari, descur-cǎreţi, supravieţuitori” (Editura Curtea Veche, 2013), sociologul Zoltan Rostás a ajuns, pe nesimţite, la al zecelea volum de istorie oralǎ realizat împreunǎ cu mai tinerii sǎi colaboratori, studenţi şi cadre didactice de la Facultatea de Jurnalism. Interviuri extinse cu sute de oameni obişnuiţi, care-şi povestesc viaţa lor obişnuitǎ din ultimii cincizeci de ani. De ce ar fi importante aceste istorisiri, programatic banale? Ce au fǎcut oamenii respectivi pentru a merita imortalizarea între coperţile unor cǎrţi? Nimic deosebit, şi tocmai aici stǎ valoarea demersului. Ei bine, o epocǎ nu poate fi înţeleasǎ exclusiv prin raportare la evenimentele sale, cele consemnate în istoria factualǎ. Regimul comunist, despre care cei din generaţia mea s-au temut multǎ vreme cǎ e veşnic, e pe cale sǎ devinǎ istorie. Generaţia care conteazǎ tinde sǎ fie alcǎtuitǎ, tot mai mult, din oameni care n-au avut deloc de-a face cu “binefacerile Epocii de Aur”. Ei se raporteazǎ la acei ani ca la orice epocǎ istoricǎ, cunoscutǎ din manuale schematice şi din clişeele transmise din generaţie în generaţie. Rostul demersului de istorie oralǎ întreprins cu obstinaţie de echipa lui Rostás este de a produce conserve de viaţǎ cotidianǎ, partea istoriei aparent cea mai uşor de cunoscut şi simultan anevoios de reconstituit. În absenţa materialelor care sǎ permitǎ reconstituirea, percepţia asupra comunismului nu poate fi decât excesiv de schematicǎ, propice raportǎrilor nostalgice de tot felul. Ar fi o greşealǎ sǎ luǎm tale e quale istorisirile din acest volum. Realitatea, înainte de a ajunge transcrisǎ în paginile cǎrţii, este trecutǎ prin multiple şi subiective filtre. Mai întâi, avem de-a face cu un student-intervievator nǎscut puţin înainte de 1990, deţinǎtor al unei imagini despre epoca respectivǎ construite din aglutinǎri de clişee. El întreabǎ candid cum de mergeau oamen