Eu: Uite că mă trag de gât la vale.
Tu: Dar fii atent, nu: te trag – te duci la vale!
Eu: Îmi arde mie acuma de subtilităţi lingvistice?
Tu: Dar: fata ducunt şi fata trahunt! Nu e-aşa?
Eu: E aşa. Vechii înţelepţi ştiau ce spun.
Tu: Deci, să le urmăm sfatul! Păşeşte încet, în ritm cu mersul celor patru, care, precum ziceai nu au chip, dar acum ai văzut că au cagule pe faţă. Poartă cagule.
Eu: Şi unul, cel care ţine capătul frânghiei în mâini, nu are pasul meu şi nici eu pasul lui, ca să ne armonizăm, deaceea când unul o ia mai repede, iar celălalt mai încet, laţul pe gât se strânge! Şi-l simt, aspru şi rău detot, îl simt!
Tu:. Dar laţu-i laţ şi va trebui să te obişnuieşti cu el.
Eu: Se poate oare cineva obişnui să... umble sau să... trăiască cu laţul de gât?
Tu: De ce: nu? De ce: nu? O cravată pe care ţi-o legi când te duci în oraş sau mergi la serviciu, la birou, nu e acelaşi laţ?
Eu: Ah! Cravata e semnul civilizaţiei, al progresului... Până şi asiaţii poartă azi cravată, deşi nu face parte din vestimentaţia lor... Pe când laţul...
Tu: Ba eu consider că laţul este mult mai vechi şi cu mai multă istorie decât cravata! Încă nu se ştie, dacă nu cumva cravata este o pastişă a laţului!
Tu: Daaa. Văd că ai spirit, ai vervă şi în condiţiile acestea.
Eu: Şi de ce n-aş avea? Totdeauna am avut-o şi acuma teamă mi-i că întreaga mea rezervă de vervă (vorbesc în versuri!)... rezervă de vervă poate să se piardă o dată cu mine.
Tu: Şi de ce crezi că s-ar putea pierde? Şi tu odată cu verva...
După cum ai spus chiar d-ta: că ziua d-tale de naştere poate fi şi ziua...
Eu: Daa. Da... Am spus şi, să vezi că... nu ştiam că fac o profeţie. Dar să lăsăm greşalele şi să vedem încotro îmi sânt î
