Pe 7 noiembrie 2013 Albert Camus ar fi împlinit 100 de ani. Neavând competenţa de a scrie despre opera sa, m-am gândit să evoc omul, pentru că dacă nu s-ar fi născut omul, nu l-am fi cunoscut nici pe scriitorul, eseistul, filosoful, editorul sau jurnalistul Camus. Acest text e un big like pentru omul Camus şi pentru actualitatea postărilor sale de pe wall-ul gândirii lumii moderne.

Primul meu contact cu Camus a avut loc prin clasa a X-a, în anii ’90, la orele de limba franceză. Les connaisseurs îşi aduc aminte că în acei ani generaţii întregi învăţau după acelaşi manual unic, cu pagini aspre, tapetate de aşchii şi pete tipografice, animat monocrom de mari personalităţi care, din lipsă de respect sau de plictiseală, se căptuşeau de la an la an cu tot felul de mustăţi şi ochi bizari. Aşa l-am descoperit eu pe Camus care m-a deprimat de la primele rânduri, fără a mai aminti şi despre dificultatea de a-i traduce absurditatea gândurilor în limba română. Pentru o puştoaică de 15 ani care visa să meargă la Depeche la concert, Camus a fost un obstacol în calea fericirii... adolescentine. Prea multă revoltă şi întortocheală existenţialistă, nu aveam o idee clară despre ciuma războiului în general şi cu atât mai puţin despre cea a conflictului algerian, iar Sisif mi se părea cel mai trist şi muncit om de pe pământ.

După ce m-am mai pârguit l-am recitit pe Camus şi chiar dacă nu m-am regăsit pe deplin în gândurile sale, am fost impresionată de viziunea sa asupra binelui şi a umanităţii, dar şi de verticalitatea de care a dat dovadă fiind o prezenţă vie în cercul fiarelor intelectuale franceze din anii ’50. Ciudate vremuri... în calitate de intelectual nu cred că puteai rămâne indiferent la freamătul ideologic al epocii iar Camus, un modest algerian la Paris, dar mai ales un intelectual lucid a avut curajul, spre deosebire de confraţii săi care filosofau prin cafenel