Dacă mi s-ar cere o definiţie a dictaturii, aş spune că dictatura este un mod de organizare statală în care sfera posibilului tinde spre zero, lăsînd loc unui procentaj sufocant de imposibil. Pe de altă parte, cînd în spaţiul public totul devine posibil, avem de-a face cu anarhia. Un stat bine alcătuit e unul în care raportul dintre posibil şi imposibil lasă loc şi pentru libertate, şi pentru reguli.

DE ACELASI AUTOR Zoologie Stupori alimentare Zăpada Note, stări, zile Am trăit, vreme de aproape 40 de ani, într-o dictatură. Posibilul se reducea, în perimetrul ei, la şansa – tot mai firavă – a unei subzistenţe modeste, la cîteva servicii-standard oferite de stat şi la un set de mici libertăţi private, cu condiţia ca ele să nu interfereze cu rigorile instituţionale şi ideologice ale „conducerii“. La toate astea se adăuga o doză importantă de arbitrar, care să producă imprevizibilitate, confuzie şi o perpetuă nesiguranţă. Nu sînt de acord că în anii totalitarismului comunist nu se putea iubi, nu se putea rîde, nu se putea citi şi nu se putea scrie. A existat literatură mare, artă mare, cercetare utilă, dar nu datorită regimului „îngăduitor“, ci în pofida lui. Toată lumea ştia însă că anumite lucruri sînt definitiv imposibile. Filozofii ştiau că nu pot publica lucrări de filozofie antimarxistă, fiecare cetăţean ştia că nu-şi poate programa concedii în Occident, editorii ştiau că nu pot publica Cioran, profesorii ştiau că nu pot vorbi la ore despre Soljeniţîn sau despre exterminările de la Canal, ori despre rezistenţa în munţi a anilor ’50. Toţi ştiau că ziarele sînt pline de minciuni, sau că despre Ceauşescu nu se poate vorbi în public decît encomiastic. În ce mă priveşte, ştiam, de pildă, că nu mă voi putea ocupa niciodată, în mod „oficial“, de istoria sau filozofia religiei, că istoricul de artă medievală trebuie să dea frescelor de la Voroneţ o interpretare