Thanksgiving Day. O sărbatoare frumoasă care aduce familiile şi prietenii împreună la masă. O masă specială, bazată pe curcan, o pasăre originară din America de Nord. Şi pe porumb şi „cranberries“, un fel de merişor, tot originar din America. Apoi se adaugă o mulţime de alte feluri de mâncare. Cina de „Thanksgiving“ a devenit un fel de concurs de gătit.

Fiecare participant aduce un fel de mâncare la masă, ceva cu care să se mândrească. Reţetele bunicilor şi străbunicilor sunt scoase de la naftalina şi îmbunătăţite. Totul este delcios, gătit cu dragoste şi mândrie. Este o sărbătoare a preaplinului. Şi a umilinţei, a recunoştinţei faţă de divinitate pentru bunăstare, pentru bucatele de pe masă.

Strămoşii noştri respectau bucatele mult mai mult decât noi, generaţiile neflămânzite. Acum sute de ani se murea de foame. Dacă iarnă era prea grea, dacă dădea grindina sau erau inundaţii, dacă năvăleau lăcustele sau lua foc lanul, foamea îţi respira în ceafă. În rugăciunea de zi cu zi, moştenită de la o generaţie la altă încă mai sperăm să primim „pâinea noastră cea de toate zilele“. Chiar dacă zilnic aruncăm pâinea veche şi uscată la gunoi. Altele sunt standardele, altele sunt aşteptările. Rugăciunea a rămas neschimbată, iar „pâinea cea de toate zilele“ a devenit o metaforă a suficienţei. Deşi tare mă tem că strămoşii noştri, când cereau pâine o cereau în mod concret, nu metaforic.

Nimeni nu poate nega frumuseţea Zilei Recunoştinţei. O zi în care mulţumeşti. În care stai un pic şi cugeţi la cât de norocos eşti. În care te bucuri de cei dragi care încă îţi mai sunt aproape. Pentru că totul este trecător, inclusiv bunăstarea.

Oamenii sunt frumoşi când sunt împreună. Iar Thanksgiving este o zi despre „împreună“. Copiii plecaţi la facultate, la sute de kilometri, se suie în maşini şi conduc pentru o masă acasă, în familie. Cu bunici, străbunici, unchi şi mă