De cînd eram mică şi rămîneam să dorm la bunicii care locuiau la casă, în Bucureşti, mă deranja liniştea. Pe străduţa lor, care dădea spre un parc, nu se auzea, uneori, chiar nimic. Sau, pur şi simplu, se auzea… nimicul.
Copil crescut într-un bloc comunist, nu ştiam ce e liniştea. Atît în faţa, cît şi în spatele blocului nostru de pe Şoseaua Giurgiului existau anumite zgomote care ne însoţeau perpetuu: strigăte de oameni care-şi spuneau ceva în grabă, ordine de cumpărături sau de făcut curat, copii apostrofaţi că nu mai intră odată-n casă, înjurături, certuri, lătrături, croncănituri, claxoane, ambreiaje… Într-un cuvînt, viaţa pulsa şi umplea sistematic golul posibil şi mereu la pîndă al anxietăţilor ce se coceau. În atîta agitaţie – comodă fiindcă nu cerea implicare totală, nefiind a ta, ci doar de fundal –, era greu să cunoşti frica, frica cea cu tentă absolută, a abisurilor şi a întinderilor cu pretenţii, ca marea, deşertul etc.
DE ACELASI AUTOR „Şi iar vine Crăciunul...“ Serviciile superioare Întunecatele filme bune Roxanne - şi adolescenţa din comunism E adevărat, bunicii mei nu se învecinau nici cu marea, nici cu deşertul. Dar simpla lipsă a conglomeratelor suprapuse, de oameni, cu care eram învăţată, precum şi prezenţa, noaptea, a ameninţătorului parc cufundat în tăcere şi în mitologiile lui (cu copii furaţi sau violaţi…) erau suficiente pentru a te scoate din confortul metafizic obişnuit de bloc.
În linişte, omul – blocului sau nu – n-are încotro şi se descoperă pe sine. Toată forfota de care se însoţeşte de obicei se risipeşte în cele patru vînturi: şi deodată, faţă-n faţă cu natura dezvăluită, se vede pe el, cu limitele şi determinările sale. Dacă nu are cu el laptopul, tableta ori telefonul mobil, dacă nu se uită la televizor, omul obligat la linişte se trezeşte faţă-n faţă cu… el însuşi. Senzaţia de gol poate fi devastatoare, cel puţi
