Fiecare din preocupările noastre cotidiene este raportată întrucâtva la o nedesluşită şi utopică exigenţă a perfecţiunii. Dorim să facem totul impecabil, să ne surclasăm radical posibilităţile.
De bună seamă, arta şi artiştii nu se sustrag unui atare scrupul. Există însă opere perfecte? Dar artişti fără cusur? Cum pot fi evacuate greşeala, risipa şi precaritatea din economia vieţii personale? S-ar putea prescrie o reţetă a reuşitei? Cine ar fi îndreptăţit să şi-o asume?
Astfel de întrebări nu primesc automat o rezoluţie fermă şi definitivă. Dacă s-ar obţine facil, răspunsurile ne-ar simplifica însă, considerabil, atât posibilităţile, cât şi perspectivele. Având, bunăoară, miraculoasa formulă a succesului, am aplica-o invariabil la orice. Reciclat mecanic, frumosul artistic ar fi întotdeauna accesibil. Este acesta şi idealul, adică forma desăvârşită a expresivităţii? Pentru mulţi, frumosul trece mai curând ca banal, mediocru sau bizar (Baudelaire), o redută provizorie care invită la depăşire. Aristotel altădată, în a sa Etică Nicomahică, îl asociase perfecţiunii: „la operele perfecte nu este nimic de înlăturat, nici de adăugat, excesul sau carenţa răpindu-le perfecţiunea, pe când justa măsură o salvează…”
Frumosul este, aşadar, termenul mediu, este măsură, absenţă a excesului. Oferit în surplus, devine suspect, cum suspectă pare şi etalarea lui deficitară. Poate de aceea a devenit epitetul favorit al artei. Sintagma „artă frumoasă” pare uşor pleonastică, dar conţine şi un sens vag peiorativ. O lucrare este doar frumoasă câtă vreme nu poate fi mai mult de atât. Însă tocmai în acest decalaj este cu putinţă exersarea criticii. Dacă sublimul este inefabil, critica se vede compromisă ori suspendată. Cum poţi converti în discurs ceea ce nu poate fi exprimat? Sau, cu gândul lui Wittgenstein: dacă ceva ne depăşeşte, e mai bine să nu vorbim inutil.
În