Pornind de la experienţa de filmare din Aurora şi de la cea din Moartea domnului Lăzărescu, Cristi Puiu a vorbit – sub forma unei lecţii informale despre cinema – despre ce înseamnă să fii actor în propriul film şi despre ispitele cu care se confruntă regizorul în perioada filmării.
Ce înseamnă să joci în propriul film
Nu există un fel de a face cinema. Nu există un standard, nu există un fel de a vedea lumea. Nu este foarte sigur în ce măsură ar fi existat toată structura asta, tot dispozitivul ăsta cinematografic extrem de ramificat care face că unii răspund de actorie, unii răspund de filmare, de imagine, unii răspund de regie ş.a.m.d. …, dacă lucrurile ar fi putut fi făcute de un singur om. Dacă am putea imagina poziţia asta a autorului de film – cineastul –, dacă am putea-o pune alături de poziţia pictorului de şevalet – nu vorbim de - spre pictura murală, în care lucrezi în echipă cumva similară cu echipa de filmare –, cu o structură ierarhică (cu deciziile care se iau sus, în vîrful piramidei, regizorul este mama şi tata, pîinea şi cuţitul, în fine, cînd nu e producătorul… mai sînt şi situaţii din astea). În momentul în care imaginezi un film ajungi la el prin tatonări succesive. Niciodată filmul nu îţi apare în minte aşa, fabricat. Niciodată, dar îţi apar fragmente pe care trebuie să le pui împreună. Şi s-ar putea ca pusul ăsta împreună să te ducă la nişte decizii pe care nu vrei să le iei şi de care, poate în mod inconştient, vei fugi. Creierul tău te va proteja şi le va şterge. Există situaţia asta în măsura în care eu m-am confruntat cu ea. Povestea dinAurora este în felul următor: am făcut un casting de 2-3 luni. All in all, am văzut vreo şaizeci şi ceva de actori. Aveam în minte clar personajul (aveam în scenariu „Viorel, 42 de ani, din Bucureşti…“). Şi am început să caut actori. Şi nu prea ţinea Bucureştiul, Muntenia, Regatul. Puteau
