Lăsând la o parte orgoliul, europenizarea Republicii Moldova este mult mai importantă ca „românizarea” ei.

În preajma summit-ului de la Vilnius, unde Chişinăul poate primi confirmarea unui traseu european, şi înaintea vizitei secretarului de stat american John Kerry la Chişinău, preşedintele român enunţă al treilea proiect de ţară post-decembrist: unirea cu Republica Moldova. Anunţul a şocat prin explicitul nediplomatic (chiar şi pentru standardele lui Traian Băsescu), cât şi prin impresia existenţei unui plan până acum imposibil de dezvăluit în mod public, dar pe care toată lumea îl avea în vedere.

Când discuţia despre Republica Moldova se ridică de la nivelul obiectivelor de politică externă la acela al proiectului de ţară, merită să ridicăm puţin din sprâncene.

În ultimii zece ani, România ţopăie atletic şi neconvingător din proiect în proiect de ţară, fără să ducă vreunul la bun sfârşit. Din marele standard de interoperabilitate NATO şi de dotare al armatei au rămas, în final, nişte avioane F 16 la mâna a doua şi, deocamdată, un aeroport Kogălniceanu prin care americani îşi tranzitează trupele. Deveselu este o pomană neintrată în calculele iniţiale, nu atât un merit al armatei române, cât un succes al tehnologiei americane. Din când în când, soldaţi români plătesc cu viaţa prezenţa în teatrele de luptă, dar asta se întâmplă oricum, în NATO şi pe dinafară. Dacă umbrela NATO dispare, în materie de securitate reală, România este, de una singură, mai vulnerabilă ca înainte. Mai vorbim de transfer de tehnologie militară?

Cu UE e şi mai trist. Am bifat victorioşi admiterea, dar, la integrarea propriu-zisă, între politicieni parcă există o întrecere pe ramură: cine o boicotează mai eficient. Avem un deficit cronic de democraţie, de practici şi coerenţă instituţională, suntem campioni la restanţe pe fonduri europene, carantina Schengen este menţi