De mulţi ani, Ziua Naţională îmi produce stări contradictorii. Pe de o parte, simbolistica ei mă face să mă simt bine şi îmi generează pornirea de a sărbători cu alţii, împreună. Pe de altă parte, tovărăşiile la care mă obligă sărbătorile de 1 Decembrie mă deprimă şi mă alungă. Să fiu mai precis: chiar simt, cu o tonică solemnitate, fiorii măreţiei clipei istorice din 1918 la fiecare 1 Decembrie şi, conservatorului care sînt, acest simţâmînt îi place. Sursa: CODRIN PRISECARU

Nu cred că România a fost vreodată într-un moment mai bun, într-o formă mai bună, cu oameni mai buni la cîrmă şi cu moravuri mai sănătoase în popor. Aşadar, sînt unul dintre cei care susţin că 1 Decembrie trebuie să rămînă Zi Naţională pentru simplul motiv că orice altă propunere evocă momente istorice cu mult sub magnitudinea Marii Uniri.

În termenii lui Zweig, dintre puţinele clipe astrale ale României, 1 Decembrie 1918 a fost cea mai strălucitoare. Pe de altă parte, cînd mă gîndesc cu ce ipochimene m-a condamnat Dumnezeu să fiu şi conaţional şi contemporan, mă apucă lehamitea. Aparţin aceleiaşi naţiuni şi împart acelaşi timp cu inşi pe care nu doar că îi dispreţuiesc, dar îi detest cu vigoare, cu oameni care îmi provoacă scîrbă, cu indivizi de care totul, absolut totul, mă desparte violent. Lehamitea de România, cîtă e şi cînd e, o poate mărturisi oricine a simţit-o vreodată, nu e nimic altceva decît lehamite de români. Şi, cînd patrioţii gazetelor agramate pun tunurile pe lehamitea de România, ar trebui să ştie că lovesc, cu înjurăturile lor patriotice, români.

Am, însă, o reţetă personală de supravieţuire frumoasă a fiecărui 1 Decembrie. Doar nu credeţi că mă uit la emisiunile greţoase ale Varanului, la cele vulgare ale lui Ghiţă, la distracţiile groase ale televiziunilor generaliste ori la plictisitoarea TVR! Un efort total de sute de milioane de euro pentru tî