Relaţia cu ţara e ca relaţia cu familia: eşti conştient că nu e perfectă, dar e a ta şi o iubeşti necondiţionat. În plus, cu cât te depărtezi fizic de ea, începi să o apreciezi mai mult şi ţi se face dor chiar şi cele mai banale lucruri legate de ea. Altfel o înţelegi şi altfel o respecţi faţă de când trăiai în ea.

În urmă cu câteva luni, am avut o discuţie frumoasă cu un prieten pe care l-am întâlnit prin Liga Studenţilor Români din Străinătate. Eu, venită de peste mări şi ţări şi munţi, mă plângeam lui că sistemul din România e ineficient, că se vorbeşte prea mult şi se face prea puţin. Totuşi, erau atâtea lucruri care mă legau de România şi care mă făceau să o plac şi să o iubesc.

Prietenul meu se întorsese în ţară de aproximativ un an, după un master în Londra. Contrar majorităţii, îşi păstrase un calm şi o diplomaţie de admirat. Extrem de politicos şi cumpătat, mă tot întrebam cum reuşeşte să facă faţă stresului.

Mi-a răspuns că el are o teorie. Mi-a spus aşa: „Ştii, Cristina, eu văd România ca pe un tânăr în perioada adolescenţei. Aşa că încerc să o înţeleg şi să nu mă supăr nici pe ea, nici pe oameni. România a trecut prin multe: a fost bătută, a fost dezbinată, a fost reunită. Dar a fost curajoasă pe tot parcursul timpului. A trecut prin atâţia amar de ani prin comunism recent. Asta ne-a marcat. Iar înainte de comunism au fost altele. Acum avem 23 de ani. România cea nouă are 23 de ani, vârsta unei ţări adolescente. Astăzi e nevoie să ne batem din nou, însă, de această dată, cu propriile noastre idei. E nevoie să ne regăsim propria identitate. Asta nu se face uşor. Va veni şi timpul României… o să vezi.”

Mi-a plăcut. Atunci am realizat câtă dreptate avea. Dar în vorbele lui se găsea ceva mai mult decât un simplu optimism, era o viziune pentru viitor. Era speranţa de schimbare şi de realizare care, odată cu vorbele lui, devenea real pos