Se pare că orientalismul ne cam sperie: în prezent ne sperie apropierea orientală de China, aşa cum, până nu demult, ne-a speriat apropierea de Turcia şi de balcani.
Totuşi, mie mi-e dragă Turcia şi îmi place balcanismul, şi nu mă refer la noţiunile atât de hulite – peşcheş, hatâr sau bacşiş –, nu. Ci România mea orientală e sinonimă cu memoria zaharicalelor.
Ce-mi doresc eu mie, dulce Românie
Ador dulciurile şi intuiesc că voi muri de diabet zaharat. Pe arhi-cunoscuta piramidă a nevoilor realizată de Maslow, pentru mine, dulciurile reprezintă nu doar nevoile bazale, fiziologice (somn, apă, hrană, sex), ci ele acoperă şi treptele următoare, cele de securitate (familia), dar şi cele de apartenenţă, dar chiar şi cele de stimă de sine: sunt ceea ce sunt, un mare consumator de dulciuri.
Împărtăşesc aici câteva amintiri dulci ale României mele orientale:
• rahatul colorat şi moale mi-l cumpăra mama din alimentarele româneşti, când eram copil. Şi mi-amintesc cu dulceaţă cum, deîndată ce haina din zăpada de zahăr se topea pe buze, mi se lipea de dinţi şi se-ntindea ca o gumă de mestecat;
• şerbetul de fistic mi-l oferea o vecină de bloc (bătrână ţigancă din Ploieşti, şi mătuşă de violonişti) cufundat pe lingură, într-un pahar aburit de apă rece; o vizitam cu mama şi mă-nvăţa să-njur;
• baclavalele pline de sirop şi de nucă se leagă de timpuri mai recente când, funcţionar public la Primăria Constanţa, şedeam pe un trotuar în Piaţa Chiliei, în faţa unei familii de turci, de Ramazan;
• halvaua cu cacao e o descoperire recentă, pe care o mănânc cu plăcere, după ce am redescoperit-o într-un supermarket de lângă garsoniera în care locuiesc de opt ani;
• cozonacul (din bulgara buzunak, conform DEX) e pentru viaţa mea sinonim cu Paştele şi cu Crăciunul. Am învăţat şi eu să-l fac –
