Nu unul, ci trei congrese – al PSD, al PNL şi al PC – decideau, în urmă cu mai bine de doi ani, solemn şi într-o atmosferă supraoptimistă, parafarea proiectului comun – Uniunea Social-Liberală. Liberală, având ca obiective „majore” scăparea ţării de băsism şi câştigarea alegerilor locale şi parlamentare. Tot atunci se stabileau şi rolurile cu greutate – Victor Ponta – premier, Crin Antonescu – prezidenţiabil, candidat al Uniunii, susţinut de cele trei partide în alegerile din decembrie 2014. Totul a decurs, în 2012, ca un marş triumfal, până când, în super-puterea USL-istă au început să apară suspiciunile şi dihonia. Coabitarea semnată noaptea, pe şest, la Cotroceni, a fost, după spusa lui Crin Antonescu, primul motiv de neîncredere şi de râcă.
Slobod la gură, ca orice liberal, Antonescu a început să spună, nu în cadrul USL, ci pe televizor, că nu e de acord cu „colaborarea instituţională”, cu demisul Traian Băsescu şi cu compromisurile făcute de Victor Ponta. Comentariile acide, atacurile s-au înmulţit şi de aici până la a-şi numi partenerul de alianţă „parşivel” n-a mai fost mult. Zilele acelea primăvăratice şi senine în care PSD şi PNL erau căsătorite politic „din dragoste” pentru a aduce în bulversatul spaţiu public autohton, „un nou stil de pace politică”, s-au dus pe apa Sâmbetei. De vreo trei, patru ori şi omul de rând, dar mai ales opoziţia şi camarila băsistă, au tresărit cu uimire că USL stă gata să se rupă şi că o să vină iarăşi rândul fostei puteri (falimentare pentru România) să se aşeze la butoane şi privilegii. Analiştii mai învăţaţi cu păcatele şi mişculaţiile politice de pe Dâmboviţa au conchis că USL mai trăieşte o vreme ca un concubinaj din interes. Până şi dl Băsescu ştie că „Uniunea” nu se sfărâmă aşa, cu una, cu două. Şi unii, şi alţii din cele două tabere au obiective strategice, interese, şi că o rupere acum e perdantă şi pen