Cînd era purtătorul de cuvînt al preşedintelui Emil Constantinescu, tînărul prozator, gazetar şi scenarist Răsvan Popescu a ţinut un jurnal. L-a publicat după ce a plecat de la Cotroceni. Despre cel căruia îi purta cuvintele a scris cu înţelegere, dar fără să-i ierte indeciziile şi bîlbele de comunicare. Între timp fostul purtător de cuvînt ajunsese membru în CNA, din partea preşedinţiei. În 2011, Răsvan Popescu a început un alt jurnal*. Era preşedintele CNA, spre sfîrşitul mandatului, iar scriitorului din el i se părea că se risipeşte în chestii administrative, care-i mănîncă şi timpul şi nervii. Jurnalul ca surogat de proză, dar şi ca mijloc de a-şi lua revanşa faţă de toţi cei care l-au reclamat, l-au săpat şi au încercat să-l facă să-şi dea demisia înainte de termen! Dacă acceptă, i se promite, îl aşteaptă la schimb o ambasadă, unde vrea el. Dar pentru că refuză, războiul subteran continuă. Cu plîngeri şi ameninţări dinspre familia Turcan: doamna la CNA, domnul la preşedinţie. Ca să nu aibă aerul că se răfuieşte cu regimul Băsescu şi cu PDL-ul, Răsvan Popescu notează gazetăreşte noutăţile, permiţîndu-şi doar cîte o propoziţie, două în care spune tot mai indispus ce crede despre aceste noutăţi. Scrie şi despre filmele la care a fost scenarist şi despre relaţiile lui cu regizorii. Dă ocol unui proiect de scenariu căruia nu-i dă de cap şi, din cînd în cînd vede cum gospodăria părintească de la Filipeşti se părăgineşte şi cum apropiaţii lui din familie sînt măcinaţi de boli şi de necazuri. Nici pe el nu-l iartă bolile, dar ceea ce-l otrăveşte şi mai tare e că în ţară se întîmplă tot mai multe neîntîmplate. Atunci e necruţător şi pamfletarul din el iese la suprafaţă – tăios, dar fără să insulte, deşi, dacă vrea, Răsvan Popescu ştie să fie rău de gură. Cel mai adesea, autorul Cutiei cu maimuţe e de o ironie rece, mai convingătoare decît o diatribă. Cîn