Ce ar mai fi poate de adăugat e că astăzi, din cauza unor judecăţi părtinitoare, figura lui Noica este redusă doar la dramaticele sale încercări de supravieţuire, la omeneştile sale cedări, la compromisurile dureroase asumate şi pe care mă tem că nimeni nu are îndreptăţirea de a le judeca de sus, nici din punct de vedere moral, nici intelectual în lipsa experienţelor concentraţionare trăite de cel în cauză.
Tot într-o zi de 4 decembrie, dar în 1987, la spitalul din Sibiu, pleca dintre noi Constantin Noica. Contrar poate percepţiei de astăzi, a fost un eveniment care a trecut practic neobservat în epocă, o epocă stingheră, cu două ore de televiziune de partid pe zi, cu o presă cu zăbala pusă şi cu o lume literară la fel de zbuciumată, de bârfitoare, de subiectivă şi de dominată de invidizi ca şi în zilele noastre. La înmormântare, ştiu din nişte poze făcute atunci de prietenul Valentin Coşereanu de la Memorialul Ipoteşti, apropiat de Noica graţie proiectului său funambulesc de copiere a Caietelor eminesciene de la Biblioteca Academiei, au participat câţiva discipoli şi prieteni ai filosofului. Din ce îmi aduc aminte, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Alexandru Paleologu, Mihai Şora, Petru Creţia, alături de alţi câţiva apropiaţi şi ceva gură cască, l-au petrecut pe Noica pe ultimul drum, la Schitul Păltiniş, împreună cu Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, cel care a săvârşit slujba ortodoxă de înmormântare şi care a ţinut un cuvânt de rămas bun, publicat apoi în ”Telegraful Român”, mensual al Mitropoliei Ardealului care era distribuit doar credincioşilor, în circuit închis, în care apăreau surprinzătoare referiri la volumul interbelic ”De Caelo”, cu aromele lui interzise şi câteva accente creştine de care Noica s-a dezis toată viaţa.
Mi-am adus aminte de aceste detalii cu puţin timp în urmă când am citit în acest colţ de pagină o evocare a filoso