Îi datorăm lui Nicolae Filimon prima descriere a „slujnicarului”, prototipul ridicat din lumea mahalalelor secolului al XIX-lea şi apărut din pricina „sărăciei vicioase şi marei lipse de cultură morală a unei părţi din junimea noastră.”

Metaforic, „slujnicăria”, ne spune Filimon, asemenea oricărei societăţi secrete, are „maeştrii ei, lojile, venditele, prozeliţii şi chiar cinismul ei. Deosebirea este numai că doctrinele acestei societăţi tind foarte mult la degradare şi materialism.” Să luam-aminte: „Ca să ajungă cineva la gradul de perfect slujnicar, cată, mai întâi de toate, să facă amor cu slujnicele, să suspine neîncetat pentru dânsele şi să sufere de multe ori asprimea gerului, ploaia şi alte calamităţi, ca să poată conversa o jumătate de oră cu prea iubita sa slujnică în budoarul ei cel parfumat cu estract de ceapă sau usturoi. Slujnicarii se recrutează mai totdauna dintre gentilomii de mahala şi mai cu seamă din mahalalele: Cuibul cu barza, Popa Chiţul şi Biserica lui Târcă…

Caracteristica slujnicarului nu este anevoie de făcut. El este totdauna un june de la douăzeci şi doi până la douăzeci şi cinci de anişori, bine făcut, bine îmbrăcat, frizat şi înmănuşat întocmai ca un lion de Paris. Acest lux ar face pe oamenii fără experienţă să-l ia drept fiul unui proprietar bogat sau de moştenitor al vreunui unchi din repertoriul teatrului comic francez; lucrurile însă merg cu totul altfel şi vă încredinţez cu mâna pe conştiinţă că vestmintele după dânsul sunt făcute pe datorie; căci felul acesta de gentilomi nu au altă stare decât leafa, şi această mizerabilă leafă nu are miraculosul dar al monedei zburătoare din timpii pietrii filosofale. La primul debut al aventuroasei sale juneţi, gentilomul nostru o duce binişor: înşală pe croitor, pe cizmar, pe ospelier şi chiar pe birjar; iar leafa o ţine numai ca să nutrească amoraşele sale cu fetele de pe la