Când nu ne dovedim noi înşine prea „ocupaţi” şi grăbiţi, exersăm o ireprimabilă voluptate a „pierderii de timp” şi a abandonului contemplativ.
Omul zilelor noastre simte tot mai mult că „nu are timp” sau că e mereu „presat” de acesta. Între timp şi mişcare se ţes uneori complicităţi dezinteresate, cum şi altele, motivate utilitarist. Spunem că timpul „costă”, că înseamnă profit, bani şi, tocmai de aceea, nu trebuie în niciun caz pierdut. „A pierde timpul” devine semnul unei cumplite inadecvări. Pasivitatea trece în ochii celor „preocupaţi” drept un păcat incurabil. Lenea este, la rându-i, stigmatizată. De aici exigenţa activităţii cu orice preţ, tradusă în termeni de nelinişte sau precipitare în raport cu un scop. „A nu sta locului” pare a fi semnul distinctiv al omului grăbit, obsedat de eficienţă şi acţiune, ori de propria „bună-stare”.
Titlul expoziţiei curente de la Galeria „Theodor Pallady” - Stai în/pe loc - mizează pe o voită ambiguitate. Oare cum s-ar cuveni acesta interpretat? Alternanţa celor două prepoziţii sugerează direcţii diferite de lectură? Nu cumva suntem victimele unei neînţelegeri sau a vreunei inocente vulnerabilităţi de limbaj? Ce înseamnă „a sta în loc”? Dar „a sta pe loc”? Cum ar trebui asumat un atare enunţ? Ca îndemn ori sugestie? Ca obligaţie sau rezoluţie imperativă, militărească?
Dedicat Zile Naţionale a României, proiectul tinerilor artişti ieşeni (Maria Vornicu, Andrei Morteci, Adrian Crîşmaru, Ioan Pricop, Claudiu Ciobanu, Marinela Botez, Mircea Tofan, George Cernat, Ciprian Croitoru) poate fi lecturat în primă instanţă ca un gest de asumare identitară, de reafirmare a propriului „loc”. Din această perspectivă, „statul în loc” este altceva decât a sta, indiferent şi apatic, „la locul tău”. El exclude, totodată, şi înţelesul care îl descrie drept contrarul evoluţiei fireşti, sănătoase. „A sta locului” înseamnă să te
