Moartea transforma viata in destin, a scris André Malraux. Aceste cuvinte sunt cu precadere exacte atunci cand avem de-a face cu personalitate exceptionala, un om ale carui actiuni si cuvinte au influentat decisiv istoria unui secol atat de agitat, de chinuit si de spasmodic precum cel trecut. In asemenea cazuri, complexitatea este incontestabila, judecatile sumare si simpliste nu servesc creionarii unui portret cat mai fidel al personalitatii in discutie. Nelson Mandela lasa in urma cel putin doua mosteniri. Prima este cea politica: e vorba de pasiunea pentru libertate, de refuzul ingenuncherii, de o lupta formidabila pentru demnitate in cele mai neprielnice conditii. Este vorba de fondarea unei ordini constitutionale autentice. Cea de-a doua, la fel de importanta, este mostenirea morala. O moralitate non-utopica, lipsita de orice urma de absolutism justitiar ori de relativism cinic.

Nelson Mandela a luptat impotriva imensei rusini si scandaloasei injustitii care a fost apartheid-ul, a fost intemnitat vreme de 27 de ani si, in pofida acestor incercari, si-a mentinut o seninatate a judecatii cum putini lideri au reusit in aceste timpuri intunecate. Nu a fost catusi de putin macinat de ambitii zadarnice, nu a cazut victima idolatriilor de circumstanta, nu si-a comercializat carisma, s-a opus celor care, chiar in anturajul sau, sanctificau violenta. A acceptat negocierile cu cei pe care avea toate motivele sa-i suspecteze de ipocrizie si sa-i deteste. Trebuie amintit aici rolul unui om politic vizionar precum F. W. de Klerk. “It takes two to tango”, spune un proverb. Asa a fost si in Africa de Sud in 1990 cand de Klerk a decis eliberarea lui Mandela si cei doi au reusit, impreuna, sa puna bazele unei tranzitii non-violente spre un stat democratic care sa fie al tuturor cetatenilor Africii de Sud, indiferent de rasa, culoasre ori statut social. In 1993,