De la primele vizionări cu public şi până la premiera propriu-zisă, un spectacol se ajustează; premiera efectivă poate fi, de cele mai multe ori, un dezastru, în timp ce reprezentaţia de după - o reuşită (în limitele regiei şi ale distribuţiei, desigur).
Ulterior, spunem în termeni consacraţi că spectacolul urmează să se ”aşeze”, să-şi găsească o expresie tot mai potrivită, să devină din ce în ce mai pasibil a fi supus unor expertize tot mai competente şi analitice într-un grad mai ridicat. Unele reprezentaţiile de după premieră - excepţie de la cele deja afirmate - pot fi eşecuri. Nu există reţete, teatrul e o artă volatilă, a efemerului, de aici subiectivismul şi efuziunile unora; însă există şi critici obiectivi, care observă just şi a căror opinie rămâne respectabilă chiar şi atunci când se întâmplă să dea rateuri în interpretările lor - că e vorba de eroare ori de rea-voinţă, nu sunt în măsură şi nici măcar dispusă să mă pronunţ.
Orgoliul nu degeaba este păcatul fundamental: regizorul ar vrea să nu schimbe nimic, în urma criticilor primite, criticul se ambiţionează să îşi marcheze teritoriul... Firesc este ca o critică să nu fie răutăcioasă, să nu folosească termeni abuzivi; de cealaltă parte, normal este ca produsul să fie remediat, în măsura posibilităţilor, deşi un spectator obişnuit nu va observa diferenţa de ordin tehnic. Pentru că publicul tinde să fie prins în mrejele jocului actoricesc şi nu are formate acele reflexe care să-i permită să ia distanţă de atmosfera spectacolului, să observe corecta sau deficitara funcţionare a mecanismelor (reflectoare, modul de sudare a scenelor, aparatură audio-video etc.). De aici, sarcina ingrată a criticului... Să strici plăcerea inocentă a privitorului, introducându-l în măruntaiele spectacolului, invizibile lui, sau să-i aduci în atenţie doar acele aspecte pentru care anumite producţii merită vizionate