Câţi dintre utilizatorii de telefoane „deştepte“ s-au gândit vreodată la ce se întâmplă cu banii pe care îi plătesc pentru aplicaţiile mobile pe care le cumpără de pe diverse platforme online (fie că este vorba de platforme pentru sistemul de operare android, fie că este vorba de AppStore-ul celor de la Apple sau de App World-ul celor de la RIM) şi la cum ajung aceşti bani la dezvoltatorii respectivelor aplicaţii?
Mai mult, ne aşteptăm ca incidenţa celor care s-au gândit la implicaţiile juridice şi fiscale ale comerţului virtual să fie extrem de mică. În condiţiile unei pieţe de nişă, a cărei rată de dezvoltare în ultimii şapte ani a fost exponenţială, modelele de afaceri şi creativitatea diverşilor jucători din domeniu (fie că vorbim de dezvoltatori, de agenţi de consolidare, fie de operatori de telefonie mobilă) depăşesc de multe ori posibilitatea legiuitorilor de a crea cadrul de reglementare adecvat. Ca orice teritoriu neexplorat, şi această piaţă este plină de capcane, dar şi de oportunităţi pentru participanţii abili, agili, dar mai ales bine informaţi. Modelele de afaceri preponderente în această piaţă se încadrează în două mari clase:
Modelul „agent de colectare“ şi Modelul „cumpărător / revânzător“. Desigur, cele două modele nu există în natură în stare pură, ele suferind diverse variaţii în funcţie de un număr de factori.
Modelul „agent de colectare“
Modelul „agent de colectare“ presupune existenţa unei legături directe între dezvoltatorul aplicaţiei respective şi utilizatorul terminalului. Cu alte cuvinte, relaţia contractuală se stabileşte, şi tranzacţia economică are loc între cel care creează aplicaţia şi cel care o va „consumă“. Desigur, într-un bazar virtual, vânzătorii pot fi de oriunde, aşa cum şi cumpărătorii pot veni din cele mai neaşteptate locuri. Ca atare, s-a creat nevoia unor terţi care să faciliteze r