Cunosc persoane publice care vizitează şi oferă donaţii substanţiale orfelinatelor, pe tot parcursul anului, fără a chema vreodată presa să consemneze şi fără a face caz de acest lucru. Cunosc oameni obişnuitţi care s-au ataşat de copii orfani, îi vizitează, îi iau acasă, le oferă protecţie, dragoste şi tot ce au nevoie, fără ca povestea lor să fie cunoscută de undeva. Cunosc persoane determinate care organizează tot timpul anului evenimente caritabile, prin toate modurile posibile, pentru a acorda un sprijin celor care au foarte mare nevoie (copii bolnavi de cancer sau boli rare, imposibil de tratat în România). Am văzut la casele de copii teancuri de cereri ale persoanelor care i-au vizitat, le-au adus dulciuri şi haine, chiar dacă nu a fost vreo ocazie specială. Sunt oameni simpli, care înţeleg că toate acele persoane cărora viaţa nu le-a oferit prea multe şanse nu au nevoi doar de sărbători, ci în fiecare zi. Dar, din păcate cei mai mulţi îşi arată generozitatea doar de Crăciun, de Paşte sau de 1 Iunie... Şi nici atunci nu o fac dezinteresat. Acţiunea umanitară este una organizată, anunţată şi regizată atent pentru blitzuri, camere de filmat, microfoane şi reportofoane. Crăciunul, anotimpul cadourilor, este, cu precădere, cel exploatat la maxim pentru a face publice actele caritabile. Spectacolele, prezentările de modă şi alte acţiuni de ajutorare a săracilor curg râu în această perioadă anului, toate oferind un „bum“ de imagine protagoniştilor. Evident, lucrurile sunt foarte discutabile. Nu e rău să profiţi de ocazie pentru a aduna nişte bani pentru necesităţile copiilor cu autism, nu e rău să faci o licitaţie pentru a aduna un venit destinat copiilor cu dizabilităţi, nu e rău să dai din ce ai tu de prisos celor care nu au. Totuşi, e cinic. E cinic faptul că nişte oameni prosperi, bogaţi, talentaţi sau sus-puşi îşi etalează rolul de binefecători (pe care şi-l