Fenomenul nu e nou. Goana dupa pamantul stramosilor, drepti sau inchipuiti, ai nostri, dar mai cu seama ai altora, s-a declansat imediat dupa revolutie, odata cu febra revendicarilor. Atunci s-au pus bazele marilor averi.

Dreptul de proprietate asupra terenurilor virane, degradate, sterile, mlastinoase, impreuna cu luncile raurilor, pamanturile fara stapan sau apartinand domeniilor publice de pe cuprinsul patriei, s-a transferat in Bucuresti si alte orase mari, iar proprietarii si dezvoltatorii imobiliari si-au burdusit conturile offshore.

Unii cu jalba, altii cu prada

Intre timp, sute de mii de cetateni, cu aceleasi drepturi ca si invartitii de azi si de ieri, asteapta rabdatori de doua decenii si mai bine ca primariile sa-i puna in posesie dupa zeci de procese castigate in inaltele instante din Romania sau la CEDO.

Multi dintre ei au disparut fara a-si vedea ocina strabunilor, altii, amenintati de avocati si notari, mana in mana cu bisnitarii, au cedat sau si-au vandut pe nimic drepturile de proprietate. Statul de drept? "O fraza de dansii inventata..." care nu mai are niciun fel de acoperire pentru cei spoliati. "Dreptate pana la capat?" Doar in campanii electorale.

Dar cu pamantul nu e de joaca. Ba chiar istoria consemneaza adesea interventia dreptatii divine. Si asta fiindca pentru ogoarele de azi, bunicii, parintii si-au lasat oasele la Marasesti si Oituz, pe Nistru, la Voronej si la Cotul Donului, la Banska Bystrita si in muntii Tatra, iar, de acolo, din lumea lor, trimit blesteme pe lumea asta. Ce s-a ales din marii hoti de pamanturi dinainte de razboi? Praful si pulberea. Caci asa ceva nu se iarta si nu se uita.

Comunistii rai / capitalistii buni

Revolutia proprietatii a inceput demult, cu febra palatelor, a vilelor, a caselor impunatoare, imediat dupa venirea bolsevicilor la P