Tânăr cu capul vraiște, am început târziu să mă uit la tenis. Legendarele dueluri cu Nadal de la Londra (victoria din 2007, capitularea din anul următor) și seria teribilă de confruntări cu Djokovic (în special, la New York) au trecut pe lângă mine neștiute. Cărțile și iubirea mi-au ocupat ani de zile tot timpul. Iar când a început adicția (sute de meciuri urmărite, mii de articole și analize parcurse cu fervoare), strălucirea lui Federer deja gâfâia. Am apucat să-l văd înfigând încă o dată steagul în gazonul de la Wimbledon (în 2012), dar admirația pentru el mi-a adus, în timp, mai degrabă melancolie. Îmbătrânit și hăituit de lupi tineri, elvețianul a pierdut majoritatea bătăliilor importante din ultimele sezoane. Iar în 2013, anul amurgului, occidentul carierei sale, cei care l-au răpus au purtat nume pe care cronica akașă nu-i va reține. Brands, Stakhovsky, Delbonis – simple împreunări de litere, silabisiri ale neantului…
Totuși, abia anul acesta, printre picăturile unui sezon dezastruos, am înțeles de ce îl iubesc pe Roger. Și de ce în lume s-au putut scrie articole cu titluri gongorice precum “Federer ca experiență spirituală”. De obicei, când se elaborează despre stilul său de joc, metaforele curg în direcția eleganței. Deși palmaresul hiperabundent vădește dârzenie și ferocitate, Federer este într-adevăr o efigie a nobleței, dovada că pliurile cărnii se pot așeza în configurații de blazon. Plutește longilin când servește, returnează stilizat, cursa reverului e lungă și armonioasă precum un poem. Pasionații de tenis nu mai prididesc, meci după meci, în a descifra frumoasele litere arăbești pe care racheta lui le desenează, ca pe niște tatuaje efemere, în aerul arenei. Sportiv cu os domnesc, din porii lui Roger nu curg cascade de sudoare (ca din fruntea mediteraneeană a lui Nadal…), tot așa cum gâtlejul său nu expectorează urlete sălbatice de război,
