Prin constituţia habsburgică din 4 martie 1849 a noului împărat Franz Josef se prevedea desprinderea Banatului de Ungaria şi constituirea unei noi provincii, Banatul Timişean şi Voivodina Sârbească, cu capitala la Timişoara, iar prin patenta imperială din noiembrie 1849 s-au desfiinţat mai multe comitate care s-au unit în această nouă structură administrativă.

Neoabsolutism şi liberalism

În decembrie 1851 constituţia a fost suspendată şi s-a instituit un regim neoabsolutist, în care Timişoara îşi menţinea statutul de „oraş liber regesc”. Noua provincie se afla sub autoritatea Vienei şi era condusă în aşa-numuita „eră Bach” (1849-1860) de un guvernator militar, subordonat ministrului vienez de interne.

Generalul Ferdinand Mayerhofer a fost numit comandant militar și mai apoi guvernator provizoriu, iar funcţionarii erau selectaţi din rândul locuitorilor germani. Între anii 1855 şi 1860 s-a construit Palatul Dicasterial (actualul palat al justiţiei), pentru a fi sediul administrativ al provinciei. Politica neoabsolutistă din aceşti ani a fost înlocuită, după 1860, cu un regim liberal, iar cercurile politice maghiare şi-au intensificat acţiunile de redobândire a Banatului istoric.

În ciuda revendicărilor românilor, diploma imperială de la sfârşitul anului 1860 consacra încorporarea forţată a Banatului, Voivodinei şi vestului Transilvaniei la Ungaria, fără nicio urmă de autonomie. S-a reînfiinţat comitatul Timiş, cu reşedinţa la Timişoara, iar administraţia s-a reorganizat după măsurile legislative preconizate de guvernul revoluţionar de la 1848, după ce cancelaria regatului ungar a preluat de la ministerul austriac administrarea provinciei. Locuitorii Timişoarei şi-au ales un consiliu orăşenesc alcătuit din 109 membri, preşedintele acestuia fiind şi primar.

Un eveniment notabil în aceşti ani a fost şi prezenţa lui Alexandru Ioan Cuza la Timi