Am ieșit de la curs cu migrena aferentă la pachet, vorba colegei mele de încercări, de la pupitrul vecin. O cafea ar fi doar bună. O iau la picior prin zloată. Plouă jegos, ploaie de decembrie amestecată cu fire de gheață rupte din poala lui Ilie cel năbădăios la fire, supărat pe omenire. Pe jos băltoacele sunt ca-n poveste, nici astupate, nici destupate, nici înghețate, nici dezghetate. Dar deh, imi asum mizeria orașului amestecată cu vremea urâtă, umedă, cețoasă doar pentru a nu-i da corporatistului McDonalds cei aproape 4 lei în plus pe o cafea, diferență apărută brusc, în ultimele două săptămâni. Pur și simplu s-ar gelifia în gâtul meu cafeaua cu pricina. Ar face rădăcini în cană.
Intru în cofetăria de protipendadă a Clujului. Nu e cine știe ce. Dar e cofetăria de suflet. O știm cu toți, dintotdeauna. Aici ”dă bine” să se afișeze de la artistul ratat, la profesorul universitar scrobit, ori șefi scăpătați de partide și instituții, ori mai ”verzi”, în funcție de coloritul politic și flexibilitatea lipsei de caracter a fiecăruia când vine vorba de politică. La o masă doi profesori pensionari se certau abitir pe seama lui Rareș Bogdan. Nu le mai plăcea și pace, iar acuzația era una de ”dihotomie de caracter” raportată la o întreagă Românie la fel. Am mustăcit a râs.
Mai încolo, un tânăr domn despre care mi-e greu a mă pronunța de era cărunt ori doar blong zbiera la propriu în urechile domnișoarei care-l însoțea despre niște câini, pistoale, bâte, mineralogie și înscrierea la master. Dracu” s-o ia de cofetărie și de liniște! Omul zbiera de-mi tremura tableta pe masă de la decibelii săi smulși ca bolovanii din rinichi și aruncați în capetele celorlalți. În difuzoare o madam răcnește: ”Let it snow”. De unde?! Plouă ca-n septembre, madam!
Mă ridic și plec la bibliotecă. Măcar să mă aleg cu cărțile pentru un examen. Udă toată la picioare, cu un palton
