Mă întorceam dintr-o vacanţă-fulger petrecută la final de săptămână la Viena. Încă mă simţeam cutreierată de acordurile valsurilor lui Strauss ascultate la Schönbrunn în interpretarea impecabilă a muzicienilor vienezi. Era duminică, 1 Decembrie, iar membrii delegaţiei noastre - oameni de afaceri timişoreni - erau vădit emoţionaţi de faptul că trăiau ziua naţională departe de ţară. Din autocarul nostru răzbăteau cântece naţionale. Mai cu seamă pe teritoriul Ungariei, acestea se auzeau parcă şi mai abitir. Cineva dădea tonul (o patroană de firmă cu o voce de soprană), după care întreg autocarul prelua din mers melodia. La un moment dat, am avut chiar impresia că lălăiala din vehiculul ultramodern răzbate dincolo de geamuri şi că, iată, locuitorii din Mako par a se opri din drum urmărind cu privirea maşinăria gălăgioasă ce le străbate ţinutul. Spre seară, odată trecută graniţa, cineva a cumpărat de la o benzinărie câteva steguleţe pe care ni le-am împărţit frăţeşte, colorând autocarul cu însemnele sărbătoritei. Ale României, adicătelea! Deşi nu era nimic ostentativ, aerul festiv plutea în întreg autocarul. La un moment dat, cineva l-a agrementat cu un vin roşu din podgoriile autohtone şi cu toţii ne-am urat, ciocnind, „La mulţi ani!” de Ziua României. Simţeam chiar o umbră de regret că n-am apucat să văd măcar la televizor parada militară.

Dintotdeauna, ziua naţională a însemnat pentru mine ceva special, poate şi pentru că adăpostesc prin vene niscaiva sânge ardelenesc, iar povestea asta cu “dragostea de ţară” este împlântată bine în ADN-ul meu. Dar iată că nu numai în al meu.

Când ne-am apropiat de Timişoara, ne-a traversat la unison un tsunami de tristeţe şi dezamăgire: oraşul era cenuşiu, înecat într-o noapte banală de început de decembrie. Beznă pretutindeni. Nici un semn nu vestea sărbătoarea ce se apropia, cu paşi repezi, de finalul său. Cu