Oricâtă bunăvoinţă ai avea, nu poţi găsi un comparativ mai potrivit politicii actuale româneşti decât cel de absurd. Nu pentru că politicienii se contrează între ei ca la uşa cortului, nu neapărat pentru că adoptă unele măsuri economico-financiare de te cruceşti.

Nu pentru că Băsescu le stă unora nod în gât şi le replică scandalos. Se mai întâmplă şi pe la alţii chiar dacă nu atât de făţiş, de brutal, de abrupt. Ci pentru că politicienii în general şi cu deosebire cei ai actualei puteri îşi bat joc de România. De imaginea ei în lume.

N-om fi avut un trecut aşa de glorios cum l-au creionat unele condeie romantice. După un hău istoric credeam, în 1989, că României i se deschide orizontul renaşterii. În 1990 îndemnam românii cumplit dezamăgiţi de primele măsuri anti-naţionale ale zisei puteri „revoluţionare“ să nu părăsească ţara, nutrind încredere şi speranţă. Încredere şi speranţă în capacitatea de a ne reface rândurile, în aptitudinea configurării unui stat, a unei societăţi evoluate cel puţin la limita integrării şi cooperării europene şi nu numai.

Azi, la aproape un sfert de secol de speranţe şi aşteptări, românii, în special tineretul, sunt în stare să-şi ia din nou lumea în cap dintr-o Românie care îi sufocă. Ultimele mutări pe tabla politică sunt cu totul edificatoare. Au logică bine definită. Atât evenimentele din vară cât şi cele de acum se subsumează unui dublu scop. Primul, acela de asigurare a permanenţei puterii. Al doilea şi de prezent cel mai arzător, a se pune la adăpost de justiţie. A-şi acoperi fărădelegile comise până în prezent, a-şi asigura imunităţile pentru viitor. Totul, în dispreţul celor mai elementare reguli morale şi de conduită.

Se vădesc în toată goliciunea, urmările decrepitudinii morale iniţiată şi cultivată cu sârg începând cu 1990. Minciuna şi hoţia le percepeam până mai ieri ca pârghii ale