„La Vilnius a fost violată în mod direct, brutal şi obraznic Republica Moldova!“. Această frază-fanion a liderului PCRM pune în valoare profunzimea gândirii politice a partidului său, întreaga sa viziune asupra prezentului şi viitorului Moldovei.
„Cine nu are Opoziţie să-şi cumpere“ – aşa ar trebui parafrazat celebrul proverb despre bătrâni. Într-un stat democratic rolul Opoziţiei nu poate fi subestimat: ea reprezintă o alternativă, o contragreutate necesară la politicile guvernamentale – nu una echivalentă, evident, pentru că ar paraliza Executivul, dar una suficient de articulată pentru a-i semnala derapajele, „a-l trage de mânecă“ şi chiar a bloca legi şi decizii pe care le consideră eronate, apelând la opinia publică.
Într-un stat democratic, Opoziţia este prietenul mass-mediei şi aliatul societăţii civile; simplul fapt că reprezintă minoritatea pe eşichierul politic, că nu deţine pârghii de influenţă instituţionale (cu excepţia cazului când i se distribuie din oficiu anumite funcţii de control, cum ar fi, de exemplu, şefia Curţii de Conturi) îi conferă un fel de statut intangibil, o aură de credibilitate. Fără o Opoziţie serioasă, responsabilă şi activă, Puterea se moleşeşte, se consideră de la un punct încolo infailibilă, inexpugnabilă, abonată la impunitate. În societăţile în care statul de drept funcţionează prost, Puterea poate luneca în Dictatură, instaurează arbitrarul politic şi injustiţia extremă.
Spectacolul pe care l-am urmărit miercuri, 11 decembrie, în Parlament, la dezbaterea moţiunii de cenzură, a demonstrat că pierderea puterii nu i-a ajutat cu nimic pe iniţiatorii acesteia, comuniştii. De regulă, „căderea“ în Opoziţie oferă unui partid şansa unui purgatoriu moral, îl ajută să scape de iluzii pernicioase, de apucăturile căpătate în perioada anterioară, când era „mare şi tare“. Nu e cazul PCRM. Din păcate. Nu pentru ei, ci pentru n