Cum nu este normal ca un copil să se stingă înaintea părinţilor săi, tot atît de nefiresc este ca o veche profesoară să deplîngă dispariţia absolut neaşteptată a unei excepţionale studente a ei, aşa cum este cazul acum cu draga noastră Cristina. Am cunoscuto de mică, elevă la şcoala primară, ca fiică unică – în toate sensurile – a iubitului ei tată, dl Mihai Isbăşescu, colegul nostru ceva mai mare de la catedra de germană a Facultăţii de Filologie. Cu acesta aveam în comun şi locurile natale ale părinţilor noştri, la mine – mama, la el – tatăl, care, ambii, se trăgeau din zona Cîmpulung Muscel. Mergeam cu acelaşi tren personal, pe care-l schimbam la Goleşti, şi în centrul discuţiilor noastre era întotdeauna lumina ochilor lui, Cristina. Dar nu se poate spune că ea a fost răsfăţată de viaţă, pentru că de la început, a devenit orfană de mamă, dispărută la naşterea ei. Este adevărat că nu a cunoscut iubirea de mamă, dar dl Isbăşescu a avut grijă să o ocrotească prin toate forţele sale, ajutat de admirabila sa mamă, care i-a dat o educaţie deosebită. Toţi prietenii eram consternaţi de voinţa tatălui ei, care niciodată nu s-a gîndit să-şi refacă viaţa, tocmai pentru a nu împărţi cu absolut nimeni dragostea lui faţă de Cristina.

Peste ani am avut prilejul să o revăd pe Cristina în ipostaza de studentă – o tînără cu foarte multe calităţi, dintre care ieşeau în evidenţă setea de a învăţa cît mai multe şi nobleţea caracterului –, care şi-a ales ca specialitate spaniola, reînfiinţată de curînd la Facultatea noastră. Catedra era condusă de neuitatul profesor Iorgu Iordan, care o preţuia pe Cristina, drept pentru care a numit-o preparatoare imediat după absolvirea facultăţii.

Ţinea mult la ea şi, ca dovadă, apărea nelipsit în casa lor din strada Docenţilor la 30 august, ziua de naştere a Cristinei. Nici mai apoi, în viaţă, Cristina nu a fost lipsită