Decizia Curții Constituționale este o lecție elementară pentru politicienii care cred că pot face orice.

Limba română vorbită în Moldova nu e totuna cu ce se vorbește în România. Pe asta s-au bazat cei ce au susținut că există o limbă moldovenească pe care au impus-o, apoi, prin lege. Dar ar trebui și chiar s-ar putea ca româna să fie aceași în ambele state? Cine crede așa ceva nu știe sau se face că nu știe ce e limba.

Româna vorbită nu e aceași de la o regiune la alta a României, de la un județ la altul, ba chiar de la o familie la alta. Dacă am avea atîtea limbi cîte pronunții și cuvinte deosebite avem, n-am mai termina cu numărătoarea. Există o limbă română vorbită moldovenește, așa cum există o limbă română vorbită ardelenește sau muntenește. Ruptura vine atunci cînd desoebirile interzic înțelegerea. Sau cînd politica bate istoria.

Decizia Curții Constituționale, care a recunoscut limba română ca limbă de stat în Moldova, nu e o umilință pentru Chișinău și nici o victorie pentru București. E doar o lecție elementară pentru politicienii care cred că pot face orice. Există, pînă și pentru cele mai puternice imperii, o limită.

Culturile și limbile sînt, de multe ori, mai tari decît armatele și rezistă la violență mai bine decît orice blindaj. O limbă poate fi desfințată oficial, interzisă în școală și în public, rebotezată sau oprită de la scris, dar nu poate fi eliminată. Româna și-a recîștigat numele adevărat în Moldova, iar în spatele acestei normalizări stă ceva mult mai important decît decizia Curții Constituționale: rezistența bazată pe identitate. Moldovenii au rămas la limba lor în condiții pe care alte neamuri nu le-au trăit și ar fi mai bine să nu le trăiască vreodată.